Cicluri cosmice catastrofice

high-water-1060407_960_720

Ciclurile cosmice catastrofice care stopează evoluţia civilizaţiilor

Bîrsan Dorel, 11 feb. 2018

MOTO: „Am înţeles că civilizaţiile sunt muritoare, istoria e alcătuită din cicluri, civilizaţiile își succed una alteia, catastrofele sunt fenomenul istoric obișnuit…”                                                        N. Steinhardt

  1. Mitologia şi succesiunea civilizaţiilor

Cu siguranţă legendele sunt amintiri estompate din zorii omenirii şi unele dintre ele vorbesc despre anumite perioade catastrofice, care au marcat planeta noastră de-a lungul timpului, dar şi de revenirea lor în viitor, după încheierea acestui ciclu cosmic, când lumea va trebui să traverseze iarăşi o epocă de catastrofe naturale, ce îi pot periclita evoluţia.

Poate întregul adevăr despre evoluţia lumilor este deţinut de anumiţi iniţiaţi, care formează un fel de „directorat” ascuns şi susţin din umbră civilizaţiile în dezvoltarea lor. din acest cerc restrâns de iniţiaţi au făcut parte multe personalităţi ale timpurilor, care uimeau prin cunoştinţele avansate deţinute. De exemplu, Pitagora ştia că „planetele născute din Soare se rotesc în jurul lui” sau că „stelele constituie o multitudine de sisteme solare stăpânite de aceleaşi legi ca şi ale noastre”, iar despre sufletul omenesc spunea că „el provine dintr-o ordine spirituală superioară şi neschimbătoare, ca şi dintr-o evoluţie materială anterioară, dintr-un sistem solar stins.” [10].

Poseda oare Pitagora cunoştinţele unor civilizaţii anterioare, care au dispărut între timp? Victoria LePage, în cartea „Shambhala – fascinantul adevăr ce se ascunde în spatele mitului Shangri-La” [10] aminteşte de o relatare a sufiştilor despre dascălul Muhiyuddin, care, în timp ce era în mulţime, înconjurând piatra sfântă Ka’Aba de la Mecca, a zărit printre pelerini o fiinţă difuză ca o fantomă, care şi ea înconjura piatra. Printr-o tehnică spirituală sufistă a intrat în legătură cu ea întrebând-o cine este. Aceasta i-a răspuns că provine dintr-un timp anterior îndepărtat, explicând faptul că „În vreme ce Adam este părintele rasei umane, alte 30 de lumi l-au precedat”.

Informaţia poate fi susţinută prin descoperirile arheologice care încurcă istoria oficială, cum sunt: ciocanul londonez încrustat în piatră veche de 400 milioane de ani, oase umane cu o vechime de două milioane de ani (Bugiuleşti-Vâlcea), artefacte din aluminiu la fel de vechi, mecanismul sofisticat Antikitera sau picturile rupestre de 35-40 de mii de ani şi multe altele.

Cu toate acestea, este greu de susţinut cu probe certe existenţa celor 30 de civilizaţii anterioare. Informaţia este adusă pe căile iniţiatice ale societăţilor secrete, cum este şi masoneria, al cărei simbolism reflectă conceptul de ordine galactică supraplanetară pe care, după cât se pare, vor să o impună în epoca contemporană.

Totuşi mai departe vom lega ideea de succesiune a civilizaţiilor de probe mai recente, din evul mediu şi antichitate, sau de frânturi de informaţie salvate, pe căi neştiute, din flăcările incendiilor care au pârjolit marile biblioteci ale lumii.

Întâlnim la Platon, în lucrarea Timaios, o referire la faptul că ciclurile cosmice catastrofice alternează şi totdeauna după catastrofe generate de inundaţii (Potop) urmează un ciclu care va finaliza cu dezastre produse de foc (încălzire globală). Platon aflase informaţia de la Solon, care la rândul său o ştia de la un bătrân preot egiptean. Textul spune:

Adevărul este însă că la intervale mari de timp are loc o deviaţie a corpurilor cereşti ce se mişcă în jurul Pământului , iar toate de pe Pământ pier într-un mare incendiu. Atunci, toţi cei care locuiesc în munţi, în locuri înalte şi în regiuni uscate sînt nimiciţi mai degrabă decât cei ce locuiesc în preajma râurilor şi mării. În schimb pe noi, Nilul, salvatorul nostru şi in alte dăţi, ne-a scăpat şi atunci, în acea încercare, revărsînduse. Pe de altă parte, ori de câte ori zeii inundă pământul cu apă, purificându-l, se salvează numai păstorii de cirezi şi de turme din munţi ; pe când cei ce locuiesc în cetăţile de la voi sunt duşi de către râuri în mare. În ţinutul acesta însă (în Egipt n.n.) apele nu se revarsă niciodată din înălţimi spre şes, ci, dimpotrivă, ele ţâşnesc firesc, întotdeauna , din adâncuri către suprafaţă. De aceea aici au fost salvate cele mai vechi tradiţii.

Deoarece există nenumărate monumente ridicate pe Pământ în urmă cu mii şi zeci de mii de ani, se naşte întrebarea: oare acei constructori misterioşi nu au înscris în aceste monumente şi date despre ciclurile cosmice catastrofice care se repetă imperturbabil? Sunt unele dintre acestea mesaje de avertisment cu privire la ciclicitatea fenomenelor catastrofice, astfel încât, să putem calcula cu anticipaţie momentul declanşării ciclului catastrofic următor? Altminteri nu se înţelege de ce le-au construit din piatră dură, parcă pentru a înfrunta timpul cu toate vicisitudinile sale şi a ajunge într-un viitor îndepărtat.

După cum am luat cunoştinţă în materialul despre Piramida-Keops, informaţiile încifrate în acest monument sunt prea sistematizate ca să nu poarte şi un mesaj ştiinţific. Şi oare ce motivaţie atât de puternică au avut acei oameni, care i-a determinat să construiască asemenea monumente, ce presupun un efort fizic şi economic de mare anvergură? Putea fi iminenţa unui pericol motivaţia construirii lor, pentru a „depozita” cunoaşterea pe care o posedau, în piatra dură de granit, care să reziste timpului şi intemperiilor?

Pentru a face posibil accesul la cunoştinţele încifrate în Marea Piramidă egipteană, acei constructori au dat indicaţii asupra etaloanelor folosite în proiectarea ei (cotul şi degetul piramidal), asupra sistemului de numeraţie utilizat (platforma pătrată din partea superioară a Piramidei, care alcătuieşte tabla celor 9 numere ale sistemului zecimal), dar şi asupra unor etaloane de timp specifice, cum ar fi măsura în coţi a laturii bazei Piramidei, care este de 365,24155 coţi piramidali. Cei mai mulţi piramidologi au considerat că această măsură trebuie să aibă referire la măsura anului tropic. Am arătat în cartea „Mesajul atlanţilor” că măsura laturii de 365,24155 reprezintă o constantă de timp a Galaxiei, dar şi măsura anului tropic la momentul construirii Piramidei-Keops (aproximativ anul 10.000 î.e.n.). Faptul că anul tropic a fost calibrat, într-un trecut îndepărtat, pe o constantă a Galaxiei, se datorează intervenţiei unui Agent Inteligent, care, în acest mod, a dorit să-şi pună „semnătura” la nivelul sistemului solar, modificând parametrii fizici şi dinamici ai unor astre şi încifrând numere sacre.

Afirmaţia poate părea nerealistă pentru oamenii sceptici din fire, dar este purul adevăr, căci sistemul solar este creaţia unei Inteligenţe cosmice cu mare putere de creaţie, iar semnăturile sale (cărţile sfinte le numesc peceţi, adică „Lucrarea Soarelui” a fost pecetluită) există puse şi asupra Soarelui. Ori, cine putea să dea Soarelui astfel de măsuri încât să încifreze în ele numere sacre? Cărţile sfinte ne spun că nu există altcineva capabil de asemenea lucrare în afară de Dumnezeu. Ori Iov chiar Îl numeşte pe Dumnezeu „Cel ce îşi pune pecetea peste stele”. Semnele/peceţile divine din astrele sistemului solar sunt dovada creaţiei lor, iar acesta este un mare adevăr dezvăluit de mine în cartea mai sus menţionată.

Iisus Hristos a dat ca reper temporal momentul descoperirii „semnelor din astre” de către civilizaţia noastră (vezi Luca 21/25), moment care va fi urmat de revenirea Sa pe Pământ (A Doua Venire).

Ori, acei enigmatici constructori de piramide au înscris în măsurile lor tocmai aceste semne/peceţi numerice, care au fost încifrate în sistemul solar, dar şi alte informaţii ce ţin de numere sacre, constante matematice şi fizice sau date referitoare la etaloanele de măsură pe care le posedau.

Numai că profeţiile spun că atunci când va reveni Iisus, va găsi lumea în criză existenţială, încercată fiind de cataclisme şi decădere morală. Şi tocmai de aceea Iisus va reveni, pentru a salva pe cei demni (aleşi sau neatinşi de degenerare) şi a-i feri din calea schimbărilor dramatice care vor afecta Pământul.

Se pare însă că asemenea momente de cotitură au curmat şi alte civilizaţii din trecutul îndepărtat, iar unele informaţii au ajuns până la noi sub formă de legende, cum este aceea a Potopului lui Noe sau a scufundării Atlantidei, continent ce a ajuns sub ape într-o singură zi.

Thoth Atlantul, un supravieţuitor (pe căi spirituale) al catastrofei atlante vorbeşte despre o societate foarte evoluată care a existat:

„Măreţ fost-a poporul meu în timpuri apuse,  
măreţ dincolo de înţelegerea oamenilor ce–s acum în jurul meu; 
având ştiinţa înţelepciunii celor de demult, 
căutând departe în inima infinităţii 
cunoştinţe ce aparţineau tinereţii Pământului” [Tăbliţa I].

Cu toate acestea unele experimente eronate în domeniul spiritualului, au stârnit forţele întunericului, declanşând marea catastrofă ce a finalizat cu scufundarea insulelor atlante. Se pare că ştiinţa lor se ridicase la nivelul magiei şi erau capabili de acte de creaţie. Numai că au deschis o poartă atenebrelor şi au dezlănţuit forţe pe care nu le-au mai putut stăpâni. Şi atunci

„Peste lume se năpustiră marile ape,                                                                                     înecând şi scufundând,                                                                                                       schimbând echilibrul Pământului” [Tăbliţa I].

Dar, există informaţii istorice care spun că atlanţii au fost doar una dintre civilizaţiile distruse. Înaintea lor au fost şi altele, care au suferit aceeaşi decădere morală, urmată de distrugerea lor. Chiar şi Vaticanul păstrează în arhivele sale informaţii care arată că înaintea noastră au mai existat alte patru civilizaţii, distruse la anumite intervale de timp de evenimente catastrofice. Conform lui Victor Kernbach [1] „Calendarul Codex Vaticanus împarte istoria omenirii în cinci ere, prima din ele sfârşindu-se cu Potopul. Succesiunea e aceasta: o eră de 4008 ani, încheindu-se cu un mare diluviu, a doua, de 4010 ani, numită a uraganelor, a treia, de 4801 ani, sfârşindu-se cu un mare incendiu, era a patra a foametei, de 5042 ani şi, următoarea, în care ne aflăm”.

În viziunea mayaşilor şi peruvienilor (miturile amerindiene) o civilizaţie dura în medie tot circa 4 milenii, astfel că „prima eră a durat 4900 de ani, a doua 4600 de ani, iar următoarele 4300 şi 4000 de ani” [2].

Aztecii considerau şi ei că înaintea noastră au mai existat alte patru civilizaţii sau „sori”. Primul soare se numea naui-Ocelotl (patru-jaguar). Atunci Pământul era populat cu uriaşi care au fost distruşi de jaguari. Al doilea soare naui-Ehecatl (patru-vânt) a fost distrus de uragane. A urmat al treilea soare naui-Quiahuitl (patru-Ploaie) care a fost distrus de foc, naui-Atl (patru-Apă) distrus de un teribil Potop, iar actual trăim în al cincilea soare naui-Ollin (patru-cutremur) care va fi distrus de îngrozitoare cutremure de Pământ [3].

Unii cercetători se îndoiesc de exactitatea acestor cicluri, însă părerile rămân subiective până la găsirea unor probe istorice edificatoare.

O relatare, la fel de ciudată şi la fel de ignorată de oamenii de ştiinţă moderni, aparţine lui Herodot. El povesteşte despre schimbarea vizibilă a punctelor cardinale, la care egiptenii din vechime au fost spectatori. Culmea este că şi egiptenii vorbesc tot despre patru asemenea ere în care punctele cardinale s-au schimbat. Textul lui Herodot spune:

Până la acest loc al povestirii noastre cuvântul l-au avut egiptenii şi preoţii, arătându-mi că de la primul lor rege până la acest preot al lui Hefaistos, care a domnit cel din urmă, sânt trei sute patruzeci şi una de generaţii şi că în acest răstimp au fost tot atâţia mari preoţi şi regi. Trei sute de generaţii fac zece mii de ani; căci trei generaţii fac o sută de ani. Celelalte patruzeci şi una de generaţii care au trecut peste trei sute fac o mie trei sute patruzeci de ani. În toţi aceşti unsprezece mii trei sute patruzeci de ani (n.n. de fapt: 11.366) nu s-a arătat, spuneau ei, nici un zeu cu chip de om; dar nici mai înainte şi nici după aceea, în timpul celorlalţi regi care au mai domnit peste Egipt, nu s-a mai ivit aşa ceva. În acest răstimp, soarele a răsărit de patru ori altfel ca de obicei; de două ori a răsărit de acolo de unde asfinţeşte acum şi tot de două ori a apus acolo unde răsare. Dar nu s-au schimbat în Egipt, în urma celor întâmplate, nici cele legate de pământ, nici cele privitoare la fluviu, la boli sau la moarte” [1].

Relatarea lui Herodot încalcă „bunul simţ” profilat de ştiinţa prezentă, căci afirmaţiile lui sunt irealizabile. Soarele nu putea să răsară de la apus decât în situaţia în care axa Terrei s-ar răsturna, ceea ce ar fi avut repercusiuni la nivelul reliefului şi al apelor oceanice, care ar fi invadat uscatul, evenimente pe care Herodot le exclude, specificând că nu s-a schimbat nimic în Egipt care să implice „cele legate de pământ” sau „cele privitoare la fluviu”.

Altă posibilitate ca Soarele să răsară de la vest ar fi aceea ca Terra să-şi încetinească rotaţia până la zero şi să capete rotaţie inversă, fapt ce pare absurd, căci ar fi necesară o energie enormă pe care nu o poate genera nici un fenomen cunoscut.

Ar mai fi posibilitatea schimbării punctelor cardinale datorită inversării câmpului magnetic al Pământului, însă Herodot nu este suficient de precis, el spunând doar că Soarele a răsărit cândva de acolo de unde apune azi, dar nu spune dacă schimbarea punctelor cardinale a fost considerată în raport de indicaţia unei busole, ci mai degrabă în raport cu reperele geografice din teren.

  1. Calcule şi presupuneri

Dacă ar fi să dăm crezare lui Herodot, ar însemna că de la primul rege egiptean şi până la momentul în care preotul îi povestea lui Herodot istoria cu cele patru schimbări ale răsăritului Soarelui sunt 11.340 de ani. Apoi dacă discuţia a avut loc aproximativ în anul 450 î.e.n. (când Herodot avea circa 30 de ani) atunci primul rege egiptean şi-a început domnia în anul 11.790 î.e.n. şi după cum am văzut, Egiptul a fost ajutat să se formeze de către Thoth atlantul, imediat după catastrofa în care continentul lor a dispărut sub ape. Deci conform acestui text acel eveniment a avut loc, cu aproximaţie, în jurul anilor 11.800 î.e.n.

Deoarece atlanţii erau navigatori pricepuţi este de presupus că ei se răspândiseră în toată lumea încă înainte de devastatorul cataclism. După cataclism mulţi dintre ei s-au salvat în diferite locuri de pe glob, unde aveau legături comerciale şi poate baze de locuire în care susţineau nişte reprezentanţi. Fiind un imperiu cu un anume statut de dezvoltare tehnologică şi economică ei au influenţat populaţiile mai puţin dezvoltate de pe toate continentele.

Nu trebuie să trecem nici peste faptul că apariţia primelor civilizaţii în antichitate s-a produs brusc, fără etape intermediare, cum era firesc. E vorba de egipteni, sumerieni, cretani, mayaşi, incaşi, azteci, geţi, etc. Ori, aceste civilizaţii au o simbolistică comună, au stiluri constructive asemănătoare şi chiar acelaşi etalon de măsurat lungimea, cum este   cotul piramidal, folosit la construcţia Piramidei-Keops, întâlnit şi la daci, care l-au folosit la proiectarea sanctuarelor de la Sarmisegetuza, dar şi în Mexic, în realizarea Piramidei Soarelui, care are înălţimea de fix 100 coţi piramidali. Acestea nu pot fi simple coincidenţe. Cei care au posedat nişte etaloane atât de precise, cum sunt cotul şi degetul piramidal, au avut o legătură (genetică sau culturală) cu o civilizaţie tehnologică, deoarece cotul piramidal de 0,63566 m era definit ca a zecea milioana parte din raza polară a Pământului. Şi acea civilizaţie tehnologică se pare că a fost cea a atlanţilor. Partea stranie a acestor observaţii este faptul demonstrabil că dintre toate popoarele daco-românii au păstrat cel mai bine conservat etalonul numit cot piramidal (vezi aici).

Problema este că din punct de vedere istoric se pare că lumea a fost invadată în două rânduri cu populaţii diferite: o dată acum 10 – 12 milenii înainte de Hristos, de către atlanţi şi a doua oară în jurul anilor 7.000 î.Hr. de către pelasgi. Acest fapt ar fi o indicaţie că în acest interval de 12 milenii s-au manifestat două cataclisme diferite, care au cauzat marile migraţii.

Platon stabilea că scufundarea Atlantidei a avut loc cu „…9.000 de ani înainte de Solon”, om politic grec care a trăit în jurul anului 600 î.Hr., ceea ce plasează evenimentul în jurul anului 9.600 î.e.n. De asemenea, Diogene ştia despre egipteni că aveau însemnări despre 373 eclipse solare şi 832 eclipse de Lună, iar acestea cuprindeau o perioadă de cel puţin 10 milenii. Adăugând data la care a trăit Diogene (circa 350 î.Hr.) rezultă pentru catastrofa atlanţilor anul 10.350 î. Hr. Cum egiptenii au avut ca mentori supravieţuitori atlanţi, de la scufundarea Atlantidei şi până au ajuns la o societate capabilă să întocmească şi să întreţină un calendar a durat câteva sute de ani, iar perioada de timp care ne desparte de acel eveniment ar putea foarte bine să se apropie de 11 milenii, în raport cu anul zero al calendarelor noastre. Asta dacă informaţiile celor doi corifei ai istoriei sunt suficient de precise.

Victor Kernbach, în aceeaşi carte, citată mai sus, compară două calendare diferite, cel indian, conform căruia ciclul Kaliyuga a început în anul 3.102 î.e.n. şi cuprindea 2.850 de ani. Ori 3 cicluri de 2.850 de ani la care adăugăm anul 3.102 î. Hr. conduce la anul iniţial 11.652 î. Hr.

Calendarul maya, în schimb, cuprinde cicluri de 2.760 de ani, iar ca reper este dat anul 3.373 î.e.n. În acest caz 3 cicluri de 2.760 de ani fac 8.280 de ani, iar adăugând 3.373 ani se ajunge la anul 11.653 î.e.n., ceea ce este în acord şi cu calendarul indian.

Oratorul roman Cicero vorbeşte şi el despre existenţa unor evenimente catastrofice care se repetă ciclic şi care stopează evoluţia civilizaţiilor de pe Pământ. El scrie:

„Dacă generaţiile îndepărtate, vor dori să transmită urmaşilor gloria dobândită de fiecare dintre noi de la părinţi, totuşi, ca urmare a diluviilor şi incendiilor Pământului (iar acestea se petrec inevitabil la anumite răstimpuri), noi nu putem atinge gloria, nu mai zic eternă, dar fie şi de durată mai lungă. Căci de obicei oamenii socotesc anul numai după întoarcerea Soarelui, adică a unui singur astru, dar în realitate numai când toţi aştrii se vor întoarce în locul de unde au plecat odată la drum şi după scurgerea unui mare răstimp vor readuce cu ei aceeaşi ordine în tot cerul, abia atunci se va putea vorbi într-adevăr de schimbarea anului. Câte generaţii de oameni sânt cuprinse într-un astfel de an, nu m-aş hotărî să spun. Fiindcă odinioară Soarele, aşa cum li s-a părut oamenilor, a pălit şi s-a stins, când sufletul lui Romulus s-a strămutat în aceste temple (n.a. – în regiunea Căii Lactee!); când el (Soarele) va păli din nou din aceeaşi parte şi în acelaşi timp, atunci se poate socoti că după întoarcerea tuturor constelaţiilor şi aştrilor în punctul lor de plecare, a trecut un an. Dar, bagă de seamă, acum n-a trecut nici măcar a douăzecia parte a acestui an” [1].

Dacă, conform legendelor, Romulus a dispărut în anul 716, iar discuţia lui Cicero cu Publius-Africanus avea loc în anul 149, atunci – concluzionează V. Kernbach – diferenţa dintre 716 –149 = 567 de ani este a douăzecea parte din „anul mare”, adus în atenţie de Cicero, iar durata lui ar trebui să fie 567 x 20 = 11.340 ani tropici. Rezultatul este echivalent cu anii pe care îi considerau egiptenii că ar cuprinde 341 de generaţii, după cum rezulta şi din citatul de mai sus al lui Herodot.

Vă aşteptaţi la descâlcirea problemei de către istoricii de azi? Cu tot avântul ştiinţei suntem încă departe de a deosebi adevărul din textele vechi. Apoi, este destul de dificil de calculat, din informaţiile răzleţe pe care le deţinem, momentul precis la care a avut loc una din erele catastrofice. Cea mai apropiată de adevăr pentru scufundarea Atlantidei apare data de 11.652 –11.653 î.Hr. ce rezultă din calendarele indian, bazat pe ciclurile Kaliyuga şi al mayaşilor, conform aprecierii lui Victor Kernbach.

La fel de edificatoare sunt cercetările întreprinse în Marea Neagră, care au evidenţiat că în jurul anului 7.000 î.e.n. fundul Mării Negre era situat la suprafaţă şi era populat cu vegetaţie specifică uscatului [4]. De la anul 11.653 şi până la cataclismul în urma căruia s-a format Marea Neagră, există o durată de timp de circa 4600 de ani. Să fie acesta ciclul după care se repetă evenimentele catastrofice pe Terra? Rezultatul este, oricum, destul de aproximativ. Dar oare civilizaţiile trecute, care au ridicat marile monumente piramidale pe Pământ, nu au înscris răstimpul dintre erele catastrofice cu exactitate, astfel încât să nu mai i-a prin surprindere societăţile omeneşti şi să se evite distrugerea lor?

Când punem o astfel de problemă avem în vedere nivelul ştiinţific înalt de realizare a acestor monumente, adevărate capsule ale timpului ce conţin informaţii, care, în multe privinţe, depăşesc civilizaţia noastră.

  1. O unitate de timp străveche 

În articolul Piramida-Keopsam luat cunoştinţă de înalta sistematizare a măsurilor în cadrul proiectului Piramidei egiptene. Deoarece nici o măsură din acest monument nu este întâmplătoare şi lipsită de semnificaţie, ar fi de înţeles de ce au ales acei constructori măsura laturii de 9131 degete piramidale. Într-o primă abordare am văzut că latura este în raport de π/2 faţă de înălţimea Piramidei, iar pe înălţime este încifrată o constantă gravitodinamică pe care am calculat-o din sistemul solar (aici). Deci era necesar ca latura să fie egală cu 5813 · π/2, ceea ce conduce la valoarea de 9131,0385 degete piramidale. Numai că etaloanele folosite în proiectarea Piramidei (cotul şi degetul piramidal) fiind în raport de 25, rezultă pentru latură o măsură de 365,24155 coţi piramidali.

Ori numărul 365,24155 este apropiat de raportul dintre perioada revoluţiei şi perioada rotaţiei pentru Pământ, reprezentând numărul de zile ale anului. Eu personal cred că nu e vorba de numărul de rotaţii/zile pe care le efectuează Pământul azi, care este de 365,242298 zile, ci de mărimea anului (în zile/rotaţii) la construirea Piramidei, sau la momentul când perioada de revoluţie a Pământului a fost calibrată pe numărul 365,24155 de către un Agent Inteligent, care a dorit să includă anumite SEMNE în astrele sistemului solar, ca dovadă a intervenţiei sale.

Legătura acestor numere (constanta gravitodinamică 5813, numărul π/2 şi numărul de rotaţii/zile efectuate într-un an tropic) este bulversantă. Oare de ce trebuia inclus acest număr în „fişierul” Piramidei?

S-ar părea că în trecut, civilizaţiile constructoare de piramide foloseau acest număr 365,24155 şi ca unitate mai mare de timp numită AN DIVIN sau VREME. În Biblie apare şi sub denumirea de TIMP. Mai exact, un an divin cuprindea un număr de ani egal cu numărul zilelor dintr-un an tropic. În antichitate, însă, se estompase noţiunea, iar „anul divin” sau „Vremea” avea doar 365 ani. În realitate numărul 365 este un număr sacru fiind regăsit încifrat în toată Creaţia (spre exemplu, organismul uman conţine 365 puncte energetice de acupunctură). Tot pentru a puncta numărul sacru 365, Enoh a trăit fix un AN DIVIN, iar măsura Piramidei-Keops de 9131 d.p. ar putea să aibă referire la 25 de ANI DIVINI (25 x 365,24155 = 9131 ani tropici).

250px-Alg_sinusoide

Figura 1.

Dar la ce se poate referi această perioadă de timp? Legătura ei cu constanta gravitodinamică 5813 ar putea fi o indicaţie că cei 25 de ani divini reprezintă perioada unei unde gravitaţionale. Dacă această undă (posibil sinusoidală) cuprinde 9131 de ani, atunci unda îşi inversează sensul câmpurilor componente la fiecare 9131/2 = 4565,5 ani (fig. 1), ceea ce reprezintă 12,5 VREMI. Este interesant de remarcat că 12,5 VREMI echivalează cu o VREME, 11 VREMI şi o jumătate de VREME, măsură de timp ce rezonează cu unele referiri biblice [Daniel: 12/7;Ap: 12/14]. Acest mod de a delimita timpul ar putea fi o reminiscenţă de la generaţiile antediluviene. Numai că cei care au supravieţuit Potopului au pierdut mult din acurateţea informaţiilor predecesorilor lor antediluvieni. Însă ele au rămas scrise cu exactitate în piramidele răspândite pe întreg Pământul. De ce au fost înscrise? Pentru că acei constructori au dorit să marcheze momentele catastrofice pe care le-au traversat. Ei au prevăzut o evoluţie a ştiinţei, când oamenii vor ajunge să determine rata de expansiune a universului şi din informaţiile Piramidei să poată calcula oricând în viitor, cu precizie, timpul scurs de la ridicarea Marii Piramide.

De altfel, supravieţuitorii potopurilor au considerat nefastă cunoaşterea tainelor naturii, căci acest fapt a condus la provocarea dezastrelor care le-a grăbit distrugerea (atlanţii) şi de aceea după Potop s-a încercat ascunderea acestor cunoştinţe dobândite de antediluvieni. În acest sens Enoh (străbunicul lui Noe) povesteşte în „Cartea Jubileelor” un episod din care rezultă tendinţa de ocultare a anumitor informaţii pe care antediluvienii, predecesorii noştri, ajunseseră să le cunoască. Enoh relatează:

„Şi Kainam (nepot al lui Noe pe linia lui Sem n.n.) a găsit o scriere rămasă de la fostele generaţii (antediluviene) sculptată în piatră şi a citit ce era consemnat acolo, şi el a transmis-o păcătuind, deoarece conţinea învăţătura Veghetorilor folosită pentru a observa semnele din soare, din lună şi din stele, în toate semnele cerului” [cap 8/3].

Aceste SEMNE regăsite de Kainam în scrierile dinainte de Potop sunt marcajele inteligente (semnături, peceţi numerice) puse de Creator asupra astrelor din sistemul solar, după cum am arătat, iar Iisus Hristos le-a dat şi El ca reper temporal, spunând că atunci când vor fi descoperite de civilizaţia noastră, la puţin timp, va avea loc A Doua Sa Venire [Luca 21/25].

Numai că, după cum se spune, Iisus va reveni la timp să-şi adune „recolta” Sa pentru a o feri din calea evenimentelor apocaliptice care vor avea loc. Deci revelarea acestor semne înscrise în astre şi în Piramida-Keops anunţă şi apropierea unei perioade catastrofice pentru Pământ, pe care trebuie să o traversăm.

submerged-3563386__340

  1. Potopuri repetate?

Platon, în scrierea sa Timaios, povesteşte despre dialogul lui Solon cu iniţiaţii egipteni care ştiau că lumea este distrusă periodic de anumite catastrofe, iar potopul nu a fost singular, ci s-au succedat mai multe asemenea evenimente, care şterg din „memoria” omenirii cunoaşterea atinsă de predecesori. Iată textul lui Platon cu discursul preotului egiptean:

„Pe când la voi şi la celelalte popoare, ori de câte ori se întâmplă ca lucrurile să fie cât de cât orânduite în ce priveşte scrisul şi toate câte sunt de trebuinţă cetăţilor, vine asupra voastră, la sorocuri prescrise, precum o boală, potopul ceresc ce îi cruţă numai pe cei inculţi şi lipsiţi de harul Muzelor. Astfel încât voi deveniţi iarăşi neştiutori, ca nişte tineri, fără să cunoaşteţi câte se petreceau în vremurile străvechi, nici aici, nici la voi. Iar genealogiile înfăţişate de tine, Solon, cu privire la legendele voastre, cu puţin se deosebesc de basmele copiilor. Întâi de toate, voi nu vă amintiţi decât de un singur potop, deşi au fost mai multe.”

Conform celor povestite de Platon, dar şi a ciudatei relatări a lui Herodot, despre schimbarea vizibilă a punctelor cardinale, ce poate însemna, în fond, inversarea polarităţilor magnetice ale Terrei, evenimente despre care egiptenii aveau însemnări clare, ar rezulta că ele se repetă imperturbabil la anumite intervale de timp. Informaţiile deţinute de Vatican arată că ciclicitatea acestor fenomene este de 4.465 de ani (media valorilor prezentate în paragraful 1), iar din datele mayaşilor, perioada medie dintre evenimente rezultă a fi de 4.450 ani. Cifrele nu par să se contrazică, dar nu pot fi considerate decât estimativ. Ele, însă, tind să se apropie de cele 12,5 VREMI ale jumătăţii laturii Piramidei-Keops care măsoară exact 4565,5 degete.

Dacă măsura laturii Piramidei-Keops (9131 degete) are referire la perioada unei unde (sinusoidale) conform figurii 1, atunci jumătatea perioadei marchează momentele la care câmpurile undei îşi inversează sensul. Poate influenţa alternanţa acestei unde şi câmpurile magnetice ale planetelor, astfel încât, să le producă periodic inversarea? chiar dacă nu avem un răspuns clar la această întrebare, totuşi, luând de bază algoritmul Piramidei-Keops, de 4565,5 ani, ar fi posibil să estimăm manifestările catastrofice viitoare, dacă am cunoaşte cu precizie momentul la care a avut loc unul din evenimentele trecute. Ori ştiinţa noastră încă nu poate stabili cu exactitate când a avut loc Potopul lui Noe, scufundarea Atlantidei sau a ţinuturilor Mu şi Mud, deşi se intuieşte că toate acestea sunt evenimente diferite pe axa timpului.

Va trebui să avem mai multă încredere în informaţiile anticilor şi după calendarul indian (ciclul Kaliyuga) şi cel mayaş ele conduc, cu o bună concordanţă, la aceeaşi dată pentru momentul scufundării Atlantidei, şi anume anul 11.653 î.e.n.

Chiar şi relatarea lui Cicero se apropie de acelaşi rezultat prin cei 11.340 ani estimaţi, ce coincid cu anii calculaţi de egipteni pentru cele 341 de generaţii, care s-au perindat de la fondarea Egiptului până acum circa două milenii. Adăugând circa 300 de ani pentru a aduce nişte băştinaşi primitivi la stadiul de civilizaţie se ajunge tot prin preajma anului 11.600 î.Hr. ca moment în care a vut loc catastrofa atlantă.

Aşadar, luând de bază calculul maya şi Kaliyuga pentru anul scufundării Atlantidei, atunci conform algoritmului Piramidei, că ciclicitatea catastrofalelor fenomene este de 4565,5 ani, va rezulta o desfăşurare a evenimentelor conform figurii 2, iar următorul moment nefast se profilează a se declanşa în anul 2.044. Rezultatul nu poate fi considerat foarte precis, dar nici nu poate fi ignorat, având în vedere degradarea vizibilă şi azi a mediului ambiant, care se accelerează în progresie geometrică.

Oare în următorii 26 de ani omenirea va fi capabilă să-şi rezolve problemele (ecologice, economice, politice), astfel încât, să-şi poată dezvolta strategii de preîntâmpinare a eventualelor evenimente, care pot afecta echilibrul şi aşa labil al vieţii pe Terra? Greu de dat un răspuns pentru că reacţiile statelor sunt imprevizibile şi oricând pot declanşa un război nuclear, care să devanseze prefiguratele fenomene catastrofice naturale.

Se pare că şi Isaac Newton a fost atras de asemenea subiecte [5]. Căutările lui au durat 55 de ani, orientate fiind spre a calcula data la care va reveni Iisus şi a găsit anul 2060. Nu se ştie după ce algoritm a lucrat Newton, dar rezultatul său nu este prea departe de cel rezultat din algoritmul Piramidei egiptene, conform ipotezei noastre. Totuşi după modul de degradare al Naturii şi al omului (din punct de vedere spiritual), această dată ar fi cam târzie, iar Iisus ar putea veni chiar mai devreme decât ne aşteptăm (de exemplu, Rudolf Steiner considera, ca an final, anul 2025, situaţie în care Iisus ar veni în 2022, căci El vine cu trei ani înainte de declanşarea evenimentelor catastrofice pentru a-şi aduna aleşii). Totuşi prognoza lui Rudolf Steiner pare prea apropiată şi mai puţin probabilă.

  1. Ipoteza undelor de densitate

Cu precizarea că interpretarea de faţă este o ipoteză, se pare că algoritmul Piramidei, ai celor 4565,5 ani, cât durează perioada dintre două momente catastrofice, se încadrează bine în evantaiul timpului şi prevede, în limite acceptabile, toate celelalte momente catastrofice (fig. 2). Va trebui doar să înţelegem în ce constă fenomenele, care odată declanşate, pot influenţa viaţa şi echilibrul planetei noastre.

cicluri cosmice

Figura 2. Desfăşurarea erelor catastrofice conform algoritmului Piramidei-Keops. Anul 5.508 î. Hr., marcat pe axa timpului, reprezintă momentul Facerii lumii, conform Bibliei.

Conform profeţiilor cunoscute, evenimentele catastrofice se extind şi în cosmosul apropiat, determinând modificări vizibile, căci „puterile cerului vor fi clătinate”, iar „drumul regulat al stelelor va fi tulburat”. Iată câteva dintre aceste profeţii, din diferite surse spirituale:

Enoh: „Luna îşi va schimba drumul său, ea nu va mai apare la timpul său; Cerul va dogorî şi nici un nor nu se va vedea, şi uscăciunea se va întinde pe faţa pământului. Stelele căzătoare vor brăzda Cerul, căci multe stele se vor întoarce din drumul lor obişnuit, rătăcind prin genuni” (6;p.63).

Hermes Mercurius Trismegistus: „Pământul nu va mai fi în echilibru, marea nu va mai fi navigabilă, în ceruri, drumul regulat al stelelor va fi tulburat. Orice voce sfântă va fi condamnată la tăcere, fructele se vor strica, iar pământul nu va mai fi fertil; aerul însuşi se va cufunda într-o toropeală sumbră” (7;p.182).

Luca (evanghelistul): „Vor fi SEMNE în soare, în Lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor” (21/25).

Matei: „Soarele se va întuneca, Luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerului vor fi clătinate” (24;29).

            Texte orientale (8;p.13).

Vishnu purana 1. „Zeul morţii şi al distrugerii va deplasa nori enormi care vor face un zgomot teribil. O cantitate imensă de nori ucigători încărcaţi cu energie rea, distrugători a tot ceea ce există va apare şi se va menţine mult timp în cer întocmai ca o turmă de elefanţi” (cap.6;18-31).

„Unii dintre aceşti nori vor fi negri, alţii arămii, alţii galbeni ca argila, alţii cenuşii precum măgarii, alţii roşii negricioşi, alţii pătaţi portocalii murdari sau vineţi. Vor fi atât de mari încât vor fi asemănători cu oraşele sau munţii şi vor acoperii întregul pământ” (cap.7;21-40).

Shiva purana 5. „Atunci când Luna se va afla în constelaţia PUSHYA (Vărsător), nori invizibili, numiţi PUSHKARA (nori de moarte) şi AVARTA (nori fără apă), vor acoperi pământul” (cap.2;48-50).

Toate aceste viziuni fac referire la un moment (inevitabil) în care „Soarele se va întuneca”, „multe stele se vor întoarce din drumul lor obişnuit”, „stele căzătoare vor brăzda cerul”, iar norii AVARTA (nori fără apă) vor acoperi pământul. Fiind imaginea unor observatori umani de pe Pământ, este evident că va fi o perioadă în care activitatea meteorică se va amplifica, atmosfera se va încărca de praf cosmic din care cauză „Soarele se va întuneca” şi timp îndelungat (poate ani întregi) aceşti nori încărcaţi cu „energie rea” vor opaciza atmosfera, lumina nemaiavând şanse să ajungă la suprafaţa Pământului. Se va instala o lungă noapte, iar viaţa de pe Terra va fi pusă la grele încercări.

Tabloul zugrăvit de vizionari arată că este vorba de epoci ciclice în care cosmosul apropiat este perturbat, activitatea meteorică luând amploare, ca şi cum nişte unde de densitate traversează ciclic sistemul solar, lăsând urme pe astrele sale. Aşa s-ar explica numeroasele cratere existente pe toate planetele sistemului solar. Ele amintesc de trecerea valurilor anterioare ale undei. De asemenea, discurile şi inelele din jurul lui Saturn şi Uranus, ori centura meteoriţilor dintre Marte şi Jupiter, pot fi alt gen de amintiri ale acelui val al undei, care, în urmă cu mii de ani, a traversat sistemul solar.

Misiunea satelitului Cassini a furnizat date care arată că inelele exterioare din jurul lui Saturn sunt mai „recente” decât cele interioare, fapt ce relevă că ele s-au format episodic şi bulgării de gheaţă, care le materializează, au venit din exterior şi nu au fost expulzaţi de pe suprafaţa planetei, care doar a captat materialul meteoric în sfera sa de influenţă.

Dar ideea undelor de densitate nu este nouă, însă e greu de crezut ca în zonele de maxim ale undei densitatea să crească de sute sau de mii de ori în raport cu valoarea actuală a densităţii din mediul interplanetar. Apoi, ar trebui ca valurile undei de densitate să conţină în cadrul lor apă moleculară, gaze, praf cosmic şi material cometar, adică fragmente de gheaţă, şi atunci interacţiunea lor cu planetele sistemului solar nu ar fi de neglijat. Când acest val de materie difuză va intra în sistemul solar ar fi de aşteptat o oarecare micşorare a luminii solare din cauza relativei opacizări a spaţiului interplanetar, manifestarea unor fenomene turbulente în atmosfera Pământului, cu modificarea radicală a circulaţiei curenţilor atmosferici pe glob, dat fiind interacţiunea atmosferei cu norul difuz. Vânturile vor produce valuri mari în apa oceanelor, care vor îngreuna navigaţia. Se va înregistra şi o intensificare a radiaţiilor cosmice, magnetosfera va fi afectată, ceea ce va duce la apariţia de aurore boreale în zonele ecuatorului. Concomitent activitatea meteorică va lua amploare, Pământul fiind asediat de valuri de praf cosmic, de meteoriţi mici şi fragmente cometare de gheaţă, care vor provoca o ploaie îndelungată pe tot globul. Aşa s-ar explica de unde provine apa pe Pământ şi pe mulţi dintre satelitii planetelor exterioare. Probabil că sateliţii de dimensiuni reduse ai unor planete vor fi deplasaţi de pe orbitele lor şi chiar planetele vor suferi modificări, în ce priveşte parametri orbitali. Ele vor fi proporţionale cu amploarea ipoteticului val de densitate.

Cât despre viziunile diverşilor profeţi presăraţi în timp, ele se potrivesc perfect cu un asemenea scenariu. Şi nu este neapărat necesar să existe unde de densitate care să cutreiere spaţiul Galaxiei. Chiar şi un corp cosmic, companion al Soarelui, care ar avea o orbită ce iese în afara norului cometar Oort, ar putea stârni ciclic perturbaţii în norul de comete şi meteoriţi de la periferia sistemului solar, pe care le-ar propulsa spre interiorul său, declanşând presupusele dezastre.

  1. Strategii salvatoare 

Nu este în atenţia mea să creez angoase inutile şi să amplific sentimentul apocaliptic pe care mulţi oameni de pe Pământ au început să-l trăiască. Dar relatările profeţilor nu sunt de trecut cu vederea, chiar dacă pentru mulţi atei par exagerări. Eliminând din textul profeţiilor imposibilul şi păstrând doar ideile comune, este clar că asemenea fenomene au mai avut loc în trecutul istoric al planetei noastre. 

Unele state construiesc deja în secret buncăre subterane sau capsule ale timpului, imense galerii în care se depun spre conservare seminţe din toate soiurile de plante existente pe Pământ [9] şi se amenajează spaţii de locuire pentru un număr limitat de oameni, în condiţii de izolare totală în raport cu suprafaţa pământului, având provizii de aer, apă şi hrană pentru 50 de ani. Ori, nu s-ar construi aşa ceva dacă nu ar exista iminenţa unui pericol, despre care unii oameni (elitele oculte?) ştiu câte ceva.

627x0

Figura 3. Rezerva mondială de seminţe de la Svalbard (Norvegia).

E posibil că şi civilizaţiile anterioare au încercat să se salveze în subteran şi din acele timpuri au fost săpate marile coridoare subterane şi săli spaţioase tăiate în piatră dură, cum sunt cele din zona Buzăului, în care s-au găsit schelete de uriaşi, ori cele de sub Sarmisegetuza, care nu au fost încă cercetate pentru a şti la ce au folosit dacilor sau strămoşilor lor, care au locuit aici de mii de ani.

De altfel, oraşul subteran de sub Sarmisegetuza ar putea fi la fel de mare precum subteranele din Turcia de la Kaymakli, care însumate se întind pe 1600 de Km, iar încăperile acestui complex subteran puteau adăposti circa 300 de mii de persoane.

kaymakli-orasul-subteran-turcia-5

Figura 4. Oraşul subteran Kaymakli (Turcia) [12].

Cu ce scop s-au săpat aceste galerii? Volumul de piatră scoasă din galerii întrece de multe ori volumul tuturor piramidelor egiptene, iar sub teritoriul Turciei sunt circa 35 de astfel de oraşe subterane [12]. Singura explicaţie plauzibilă pentru un asemenea efort constructiv ar fi supravieţuirea, oamenii acelor timpuri fiind nevoiţi să trăiască o vreme în subteran, deoarece la suprafaţa pământului au avut loc schimbări climatice majore, incompatibile cu viaţa.

1387153_original

Figura 5. Schema simplificată a unui oraş subteran [11].

Figura 6. Detalii din oraşul subteran care se cobora până la 50 m adâncime şi în care erau adăpostite animale, oameni, provizii şi armament (imaginea de pe https://zen.yandex.ru/media/all_world_life/derinkuiu-podzemnyi-gorod-s-istoriei-bolee-4000-let-issledovannyi-lish-na-20-5ca182281bb26c00b31c3b7e ).

Iar asemenea subterane sunt construite în toată lumea, ceea ce arată că înainte de cristalizarea civilizaţiei noastre adamice au mai existat şi alte civilizaţii dezvoltate care au decăzut ori s-au autodistrus. Dintr-un instinct de solidaritate acele civilizaţii au împânzit planeta cu piramide în care au depus informaţii, atenţionându-ne cu privire la astfel de fenomene catastrofice şi la ciclicitatea lor.

Rămâne de văzut dacă vom fi capabili să preluăm aceste informaţii şi în baza lor să dezvoltăm strategii de preîntâmpinare în timp util.

 

Bibliografie

  1. „Enigmele miturilor astrale”, Victor Kernbach, Ed. Saeculum I.O. şi Edit Vestala, Bucureşti, 1995;
  2. „Ultimul oraş al Atlantidei”, Mihai Ghe. Andrieş, Ed. Saeculum I.O. şi Edit Vestala, Bucureşti, 1998;
  3. „Aztecii”, Mireille Simoni – Abbat, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1979;
  4. „Potopul lui Noe”, William Ryan şi Walter Pitman, Ed. Dacica, Bucureşti, 2009;
  5. „Către noi înşine”, Dumitru C. Dulcan, S.M. şi C. Ivaneş, Ed. Eicon, Cluj-Napoca, 2010;
  6. „Cartea lui Enoh”, Georgeta Constantin (trad), Ed. Miracol, Bucureşti, 1997;
  7. „Corpus Hermeticum”, Hermes Mercurius Trismegistus, Ed. Herald, Bucureşti, 2002;
  8. „Kali Yuga”, Gregorian Bivolaru;
  9. https://ro.wikipedia.org/wiki/Rezerva_mondială_de_semințe_din_Svalbard;
  10. „Shambhala – fascinantul adevăr ce se ascunde în spatele mitului Shangri-La”, Victoria LePage, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2002;
  11. http://m.mywebs.su/blog/riddles/38592/;
  12. http://www.dreamdestinations.ro/kaymakli-turcia-11690/.
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.