Podul lui Apollodor din Damasc peste Dunăre şi etaloanele de lungime ale geto-dacilor

Dorel Bîrsan, 18 nov. 2018, Apollodor din Damasc, Podul lui Traian, geto-dacii, cotul piramidal, pesul roman

017

Construit pe Dunărea de jos, la est de Porţile de Fier, podul peste Dunăre al cărui arhitect se spune că a fost Apollodor din Damasc, a stârnit peste timpuri nenumărate controverse. În primul rând, deoarece a fost construit în numai 2 ani (103 – 105 e.n.), deşii are peste 1 Km lungime, 12 lăţime şi 18 m înălţime, adică era un pod mare, ce necesita un mare efort uman. În al doilea rând pentru că nu s-au păstrat documentele care să ateste că a fost proiectat de Apollodor, iar puţinele surse istorice care îl descriu sunt contradictorii, în ce priveşte numărul de piloni ai podului şi măsurile sale.

Mai exact, există voci care susţin că podul nu a fost construit integral de către Traian, pilonii podului existând plantaţi, iar Apollodor n-a făcut decât să întindă arcadele, executate din lemn de stejar, peste aceşti piloni preexistenţi, ce făceau parte dintr-un pod mai vechi, construit de Burebista pentru a uni cele două maluri ale Dunării, ce erau teritorii getice la acel timp.

Evident că o analiză a etaloanelor de măsură utilizate la realizarea podului ar face oarece lumină în această chestiune şi ar dovedi, odată în plus, că dacii au măsurat cu cotul piramidal dintotdeauna, adică de pe vremea atlanţilor, constructori iscusiţi de piramide.

Dio Cassius arată că podul avea o lungime de 3570 de picioare, iar istoricii vorbesc despre o lungime de 1134,9 m. Aceasta este o preluare eronată a valorii furnizată de Dio Cassius, deoarece piciorul roman avea 0,2957 m, iar 3570 picioare romane echivalează cu 1056 m. Oricum, nici Dio Cassius nu este o sursă de măsuri exacte pentru podul lui Apollodor. Adevăratele măsuri trebuie evaluate prin măsurători directe, din ce a mai rămas din podul de altădată.

O evaluare, cât de cât ştiinţifică, a dimensiunilor podului, a fost făcută de inginerul Marian Pavelescu în lucrarea Aspecte tehnice ale construcţiilor romane în Dacia, Podul lui Apollodor peste Dunăre. El atribuia podului o lungime de 1134,9 m, o lăţime de 12 m şi 18,6 m înălţime (în raport cu suprafaţa apei). Podul avea arcade întinse peste pilonii, ce erau distanţaţi la 51 m unul de celălalt, cuprindea 20 de piloni şi fiecare dintre ei era lat de 19 m şi lung de 33 m (secţiunea bazei).

Deoarece azi putem măsura distanţele cu ajutorul satelitului (Google maps) se poate dovedi încă faptul că distanţa între cei doi piloni rămaşi la capetele podului este de 3503 ft, adică 3.503 picioare englezeşti de 0,3048 m, ceea ce corespunde cu 1067,7 m (fig.1).

podul bun                   Figura 1. Distanţa dintre pilonii de pe cele două maluri ale Dunării este de 1067,7 m sau 1680 coţi piramidali.

Dacă depărtarea dintre piloni era de 51 m se vede că, de fapt, distanţa măsurată nu putea fi acoperită de doar 20 de piloni (pilaştri), cum a dedus Pavelescu, ci sunt necesari 22 de piloni (inclusiv cei existenţi şi azi pe malurile Dunării). În acest fel, cei 22 de piloni cuprindeau 21 de segmente de 51 m fiecare, măsurând din mijlocul lăţimii pilonilor, cum a procedat şi ing. Pavelescu (fig.2).

Evident că şi măsurile propuse de Marian Pavelescu sunt discutabile ca precizie, deoarece era imposibil ca ele să dea un număr întreg în metri, căci anticii nu au măsurat cu metrul etalon de la Paris, ci fiecare cu etaloanele lor, romanii cu piciorul roman de 0,2957 m, iar dacii, în eventualitatea că ei au plantat pilonii podului, cu cotul piramidal de 0,635660 m.

IMG_0001

Figura 2. Se observă că secţiunea pilonilor este supradimensionată în raport cu lăţimea structurii de lemn concepută de romani (în desen proporţiile sunt respectate)

Nu putem fi de acord nici cu afirmaţiile lui Marsigli, care considera că podul avea 23 de pilaştri(piloni), căci distanţa dintre cei doi piloni rămaşi pe cele două maluri, de 1068 m, împărţită la 22 ar face ca depărtarea dintre 2 piloni să fie de 48 m, ceea ce e o abatere prea mare, căci Pavelescu nu putea măsura cu erori de ordinul metrilor, când stabilea distanţa dintre piloni la 51 m. Erorile există, dar sunt de ordinul centimetrilor, probabil considerând că nu este necesară o măsurătoare cu o precizie de 2 zecimale exacte.

Mai degrabă între cei doi piloni rămaşi pe malurile Dunării existau alţi 20 de piloni, iar cei care susţin că podul avea numai 20 de piloni, probabil au numărat doar pilonii din apă, neluându-i în calcul pe cei doi de pe maluri. Deci pilonii erau în total 22, iar numărul de arcade dintre ei era de 21. Distanţa dintre 2 piloni se poate calcula funcţie de distanţa dintre pilaştri rămaşi până azi pe malurile Dunării, egală cu 1.068 m. Deci 1068 : 21 = 50,857 m, ceea ce reprezintă fix 80,00 coţi piramidali, sau 2.000 degete piramidale.

A măsurat Apollodor cu cotul piramidal când a plasat pilaştrii podului? Puţin probabil, însă măsura corespunzătoare distanţei dintre 2 pilaştri pare a fi „prietenoasă” şi cu piciorul roman, căci este egală cu 172 pes (172 pes = 50,8604 m). În acest fel, Dio Cassius, care apreciază distanţa dintre doi pilaştri la 170 picioare, se apropie de realitate, dar micşorează această distanţă cu 2 pes (0,59 m).

Este foarte probabil să fie coincidenţă faptul că cele 172 de picioare romane exprimă destul de bine distanţa dintre pilonii podului, deoarece rezonanţa cu pesul roman se opreşte aici, iar lăţimea de 19 metri şi lungimea lor (în sensul curgerii apei) de 33 m, „rezonează” perfect cu cotul piramidal (19 m = 30 coţi piramidali şi 33 m = 52 coţi piramidali).

Măsurate cu piciorul de la Roma, aceste măsuri reprezintă 33 m = 111,6 pes şi 19 m = 64,25 pes şi e puţin probabil că Apollodor din Damasc ar fi proiectat aceste măsuri să aibă valori fracţionare în picioare romane. Deci s-ar părea că, mai degrabă, pilaştri au fost dimensionaţi cu cotul piramidal al geţilor.

De altfel, şi lungimea totală dintre pilonii aflaţi la capetele podului (distanţa care include cei 22 pilaştri), măsurată conform figurii 1, este semnificativă, fiind de fix 42.000 degete piramidale, un număr rotund, însă măsurată în pes, aceasta echivalează cu 3.611,76 pes, ceea ce e puţin probabil să fie o măsură aleasă de proiectant. El ar fi rotunjit acest număr de pes, astfel încât să reprezinte un număr semnificativ sau măcar un număr întreg.

Apoi, conform datelor, mai vechi sau mai noi, podul avea o lungime totală de 1134,9 m (Dio Cassius). Scăzând din aceasta cei 1068 m dintre picioarele aflate pe maluri, rămân circa 66 m, care reprezentau legăturile dintre picioarele încă existente pe maluri şi prelungirea podului până la conjuncţia cu nivelul malurilor, care era ridicat faţă de nivelul apei. Iar cei 66 de metri reprezintă 104 coţi piramidali. Apare încă odată evident că aceste prelungiri, de la ambele capete însumau o sumă rotundă de 100 coţi piramidali, adică 50 coţi pentru fiecare capăt al podului, ce trebuia să unească pilonii de la extremităţi cu malurile. Deci mai degrabă podul a avut 1131,56 m, adică 1068 + 63,56 m = 1131,56 m, respectiv 44.500 degete, dintre care 42.000 între picioarele extreme ale podului şi 2.500 degete (sau 100 coţi) suma celor două prelungiri de la picioarele extreme până pe malurile Dunării.

podul

Figura 3. Se observă că prelungirile care leagă podul de maluri (numite culee) sunt de aproximativ 50 de coţi piramidali fiecare (31,7 m), pe ambele maluri (românesc în stânga şi sârbesc în dreapta), dacă la cotele din desen adăugăm şi grosimea celor două porticuri plasate la intrare pe pod..

Un element la fel de contradictoriu este şi lăţimea de 12 m a structurii de lemn a podului, comparativ cu cei 33 de metri ai piciorului, care apare supradimensionat. Cei 12 m ai lăţimii podului reprezintă mai puţin de jumătate din măsura pilaştrilor pe care stă aşezat. E la fel de improbabil că Apollodor ar fi proiectat nişte pilaştri atât de lungi pe direcţia curgerii apei, care să susţină o structură lată de numai 12 m. Mai degrabă, podul anterior, de la care au rămas aceşti pilaştri, ar fi fost mult mai lat şi de aceea picioarele sale au fost proiectate de 33 m. Pe aceşti piloni preexistenţi Apolodor a aşezat o structură mai îngustă pentru a câştiga timp şi care era suficientă scopului propus, acela de retragere rapidă a armatei în cazul unui contraatac din partea geto-dacilor.

Aceşti pilaştri preexistenţi erau picioarele ce au susţinut un pod străvechi, mult anterior perioadei lui Boero Biseto (zis actual Burebista) şi poate de aceea anticii spuneau că limita navigării pe Istru se oprea la Coloanele lui Hercule, în zona acestor coloane existând un obstacol, un fel de prag de apă care se întindea de la un ţărm la altul şi, după cum scria Pindar „dincolo de aceste coloane nici cei înţelepţi, nici cei imprudenţi, nu mai pot străbate”.

Există o referire a lui Scylax din Carianda (sec. IV î.e.n.) care descrie în acelaşi mod acest obstacol de pe cursul Dunării. El afirmă că: „Lângă columnele lui Hercule se întindea de la un ţărm la altul o fâşie de stânci dintre care unele erau izbite de valuri, iar altele ascunse sub suprafaţa apei”.

De remarcat că Scylax face o precizare importantă, care arată că aceste „stânci” nu prea făceau parte din relieful natural al locului, ele formând o „fâşie”, adică erau aliniate de la un ţărm la altul al fluviului, fiind plasate acolo de oameni.

Observaţia lui Scylax din Carianda este, de fapt, o dovadă clară a faptului că acele „stânci” existau cu 4 secole înainte ca romanii să atace Dacia şi ele erau picioarele unui pod străvechi pe care împăratul Traian le-a reparat şi a întins pe ele arcadele de lemn proiectate de Apollodor. Nu înţeleg de ce istoricii nu au ochi să vadă acest adevăr simplu.

Desigur că efortul romanilor este meritoriu şi podul refăcut merita toată admiraţia, dar adevărul trebuie respectat, deoarece un merit şi mai mare l-au avut cei care au construit picioarele acelui pod, lucrarea necesitând eforturi uriaşe de abatere a fluviului şi ridicare a acelor pilaştri atât de bine realizaţi că au rezistat până azi, după atâtea milenii care au trecut peste ei.

Concluzia este evidentă, iar dacă aceşti piloni ai podului peste Dunăre ar fi fost plantaţi de romani, ei ar fi păstrat amprenta etaloanelor romane, dar se vede că, mai degrabă, măsurile infrastructurii podului (pilaştrii şi punerea lor în plan) „rezonează” cu etaloanele geto-dacilor, respectiv cotul şi degetul piramidal şi mai puţin (sau deloc) cu pesul roman.

Spre exemplu, în cazul castrului circular roman, construit la Sarmisegetuza Regia, acesta are 88,7 m în diametru şi este clar pentru oricine că a fost proiectat cu piciorul romanilor, căci 88,7 metri reprezintă cu precizie 3 pletre greceşti sau 300 picioare romane.

Dacă au fost dimensionate de cei din trecut cu măsuri specifice, pietrele păstrează „urme” ale acelor etaloane, şi încă odată vom da dreptate lui Eminescu, cel care a gândit asupra acestei chestiuni, când a prevăzut că va veni o zi în care „pietrele vor rosti adevărul”. Ele „vorbesc” despre iscusinţa constructivă a strămoşilor noştri şi de miraculoasele lor etaloane de măsură, care au sfidat timpul şi năvălirile ca şi piramidele egiptene.

Imaginea de sub titlu de pe  http://www.science-techno.ru/nt/article/stroil-li-yulii-tsezar-most-cherez-rein?page=show

Figura 3 de pe https://www.academia.edu/27856474/CURS_1_ISTORIC_ASUPRA_EVOLUŢIEI_PODURILOR

vezi şi

• Miraculoasele etaloane de măsură ale geto-dacilor

•  „Istorie neglijată

•  „Provocări geto-dacice

Reclame