Provocări geto-dacice

12_10_1205850336-large

            Clădirea de pe Dealul Grădiştii

Dorel Bîrsan, 31-01-2018

MOTO: „Vezi ce mare plăcere, ca nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice, când mai aveau puţintel timp liber după lupte. Putem vedea pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind descreşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, (astrele) care se grăbesc să atingă regiunea orientală sunt duse după o regulă prestabilită” (Iordanes).

Să cauţi în pământ urme ale locuirii geto-dacilor e o provocare. În primul rând pentru că dacii construiau totul cu meticulozitate şi acordau o mare importanţă numerelor. De aceea măsurile din proiectele lor constructive erau alese pe criterii estetice, date de numere şi armonia lor. La asta mai ajuta şi etaloanele de măsurat lungimea, care şi ele erau deduse astfel încât să includă numere rezonante şi constante matematice. De aceea în construcţiile dacilor există încifrată şi informaţie subliminală, iar Eminescu a fost profet când spunea că „va veni o zi în care şi pietrele vor vorbi adevărul”. Pentru că pietrele dacilor au în măsurile lor numere sacre şi păstrează între ele raporturi armonioase, care pot fi evidenţiate şi azi, după mii de ani de la construirea lor, însă nu sunt atât de vizibile încât să sară în ochii celor neatenţi. E foarte uşor să fie ignorate, deoarece orice tratat arheologic implică şi o doză de subiectivism.

Subiectivitatea în tratarea unor artefacte arheologice este inerentă, fiind dată de personalitatea arheologului, dar cel mai mult de informaţia acumulată în domeniu la momentul abordării temei de studiu. În acest sens abordările evoluează spre rigoare şi adevăr în timp ce domeniul este consolidat prin descoperi arheologice cheie, care schimbă viziunea de abordare a cercetării.

În această direcţie voi argumenta unele aspecte subiective în tratarea unui sit arheologic descoperit pe Dealul Grădiştii. În anul 1954 arheologii au scos la iveală un număr de şase terase săpate în stâncă pe care s-au evidenţiat urme de locuire. Una dintre ele (fig. 1), plasată în partea de sud a zonei, avea să surprindă arheologii, căci s-a descoperit urmele unei construcţii circulare cu caracteristici speciale, fiind considerată de C. Daicoviciu „o clădire neobişnuită din toate punctele de vedere” [1].

figura 1. provocări

Figura 1. Detalii ale arheologilor despre clădirea descoperită pe Dealul Grădiştii [referinţe 1]. 

Uimirea arheologilor era subiectivă şi îşi avea originea în prejudecata lor, că acea construcţie trebuia să fie o locuinţă dacică obişnuită. Dar dacă acea construcţie avea altă utilitate? Se pare că arheologii au fost derutaţi, deoarece clădirea nu avea asemănare cu construcţii descoperite pe alte meleaguri şi era riscant să se lanseze ipoteze, care aveau nevoie şi de alte argumente în susţinerea lor, ceea ce complica problema.

Arheologul Constantin Daicoviciu face o descriere a clădirii arătând că „forma ei, virtual, este rotundă, cu diametrul de 12,5 m. fiind însă construită din bârne de lemn, ea n-a putut primi forma unui cilindru, ci a unui poligon cu 20 de laturi. Fiecare din aceste laturi are o lungime de 2 m. E probabil ca clădirea să fi avut şi un cat superior.”

Aici dimensiunile enumerate sunt contradictorii. Asta pentru că dacă vom lua de bază lungimea laturii poligonului ca fiind de 2 m, atunci, din formula matematică a poligonului cu 20 de laturi, rezultă o măsură a cercului mai mare decât cei 12,5 m consideraţi de arheologi pentru diametrul clădirii:

rel 1 prov

Raza corectă a cercului care înscrie poligonul având laturile de 2 m, este foarte aproape de 10 coţi piramidali, şi în acest caz diametrul clădirii (teoretic fiind diametrul cercului care înscrie poligonul cu 20 de laturi) este de 12,713 m, adică mai mare cu 21 cm decât măsura găsită de C. Daicoviciu. E posibil că el a măsurat distanţa dintre mijlocul a două laturi opuse şi nu cercul în care se înscrie poligonul regulat.

În acest fel dispare şi aura de „neobişnuit” a clădirii dacice de pe Dealul Grădiştii, căci există ceva asemănător în zona Sarmisegetuza. E vorba de Sanctuarul Mic Rotund care are acelaşi diametru. Deosebirea celor două tipuri de clădire constă în faptul că cea de la Grădiştea este construită exclusiv din lemn, în timp ce Sanctuarul Mic al Lunii este din piatră şi lemn, având caracteristicile unui calendar lunar. Similitudinea dimensională a celor două clădiri conduce la ideea că şi construcţia de pe Dealul Grădiştii ar putea avea o utilitate în domeniul măsurării timpului sau pentru observarea cerului.

Conform celor arătate, măsurile adevărate (la sol) ale clădirii dacice de pe Dealul Grădiştii sunt conforme cu figura 2. Diametrul ei, respectiv cercul care înscrie poligonul cu 20 de laturi, trebuie să fie de 500 degete piramidale, echivalent cu 20 de coţi piramidali sau cu 12,713 m, iar prispa care o înconjura pe circumferinţă avea lăţimea de 59 degete piramidale (59 d.p. = 2,36 c.p. = 1,5 m).

fig 2 provocari

Figura 2. Măsurile clădirii de pe Dealul Grădiştii. (Dimensiunile sunt în degete piramidale).

Deoarece dacii măsurau cu cotul piramidal, probabilitatea de a găsi în teren măsuri egale cu un număr întreg ai metrului etalon actual, cum sunt cei 2 m fix ai laturii poligonului, este foarte mică. Funcţie de raza de 10 coţi piramidali a cercului, care înscrie poligonul regulat, latura acestui poligon trebuie să fie (matematic) de 1,988 m. Pe de altă parte, dintr-un instinct estetic sau datorită etaloanelor ce includ armonii ascunse, dacii înscriau în măsurile construcţiilor lor şi numere semnificative. În cazul de faţă se poate arăta că măsura arcului de cerc care subîntinde coarda reprezentând latura poligonului, exprimată în coţi piramidali, reflectă valoarea numărului π:

rel 2 prov

E posibil ca acest aspect să nu fie întâmplător, iar opţiunea dacilor de a împărţi circumferinţa cercului de bază în 20 de părţi a fost intenţionată pentru a evidenţia numărul π.

Vasul atipic de lut

În centrul clădirii s-au găsit răspândite fragmente ale unui vas pe care era inscripţionată celebra formulă „DECEBALVS PER SCORILO”. Vasul a fost reconstituit de specialişti adăugându-se porţiunile de fragmente lipsă (fig. 3) şi în final diametrul deschiderii sale a fost aproximat la 1,25 m. Deoarece din acel vas lipsesc multe fragmente (circa 1/3 din suprafaţă) este foarte evident că restauratorii au redus (involuntar) din mărimea lui originală, care este foarte probabil că era de 2 coţi piramidali, adică o rază a deschiderii circulare de 1 cot piramidal, fiind de 10 ori mai mic decât raza clădirii în care era plasat. Şi, după cum am luat cunoştinţă în materialul „Geto-dacii şi ştiinţa numerelor sacre”, era specific dacilor acest mod de proiectare, cu elemente micşorate la scară de 10 sau 100 de ori.

vas-dacic-000f1-web

Figura 3. E foarte probabil ca deschiderea iniţială a vasului să fi fost de 2 coţi piramidali (1,271 m). Porţiunile lipsă din partea superioară a vasului a determinat micşorarea lui, în procesul restaurării, la 1,25 m.

vasul-perscorilo

Figura 4.

Vasul cu inscripţie, după cum i se mai spune, a stârnit nedumerire prin forma şi dimensiunile sale, căci nu mai exista un vas asemănător nicăieri în lume. De altfel, prezenţa sa în această clădire trebuie să aibă legătură cu funcţia clădirii, fiind o componentă esenţială din inventarul ei. După cum au fost răspândite fragmentele sale, vasul ori era aşezat, cu aproximaţie, în centrul clădirii, ori acolo a căzut în timp ce incendiul devora clădirea.

O primă ipoteză ar fi că acel vas „atipic” era un alt gen de astrolab. El se umplea cu apă până la nivelul orificiilor aflate sub buza sa superioară, iar imaginea reflectată a astrelor analizate, care erau vizibile pe „uşa” dispusă pe partea sudică, era proiectată pe peretele opus, unde erau marcate punctele de interes din cadrul calendarului, cum ar fi punctele de solstiţiu şi echinocţiile (fig 5). Funcţionarea întregului ansamblu era simplă şi cu ajutorul său se puteau determina, cu suficientă precizie punctele importante de pe orbita Pământului, cum sunt solstiţiile şi echinocţiile.

fig5 prov

Figura 5. Modul în care era folosit astrolabul de lut în cadrul clădirii circulare pentru a determina punctele de solstiţiu şi echinocţiu şi unghiul de înclinare al axei pământului pe ecliptică.

După cum bine remarcă d-na Aurora Peţan [2] acele orificii existente sub buza superioară a vasului sunt prea mici pentru a trece prin ele o sfoară care să susţină un vas cu o greutate de peste 180 Kg, ele fiind doar limita până la care vasul se umplea cu apă. Nivelul la care era suprafaţa apei trebuia să fie acelaşi pentru ca punctele reflectate pe peretele-ecran să nu fie proiectate aleatoriu.

Ipoteza vasului cu inscripţie ca fiind un astrolab implică totuşi, în ideea că el era plasat în centrul clădirii, după cum au fost găsite răspândite fragmentele sale, o înălţime a uşii dinspre sud de circa 17 m, astfel încât imaginea astrelor să nu fie obturată din cauza variaţiei anuale a unghiului dintre direcţia spre astre şi linia orizontului. Spre exemplu, la solstiţiul de vară (22 iunie) linia care uneşte Soarele cu observatorul terestru face un unghi maxim cu orizontala de circa 69º sexagesimale, iar la solstiţiul de iarnă (22 decembrie) unghiul sub care este văzut Soarele este minim, având 21º.

O reducere a înălţimii clădirii ar fi posibilă dacă vasul ar fi plasat mai aproape de deschiderea din partea de sud. Oricum, observaţia arheologilor, judecând după stratul gros de cenuşă dezvelit, confirmă ipoteza că clădirea trebuia să fie cu înălţimea cel puţin a unei clădiri cu etaj. De altfel şi pe Columna lui Traian apar clădiri cu uşi foarte înalte, iar acest mod de prezentare ar putea reflecta o realitate şi nu un mod stilizat de exprimare al artiştilor vremii.

Vasul cu inscripţie putea avea şi un capac din lemn sau metal, în care erau decupate radial mai multe tipuri de fante (diferite ca lărgime), iar „sacerdotul” care deservea sanctuarul rotea vasul, aliniind pe direcţia nord-sud fantele potrivite fiecărui tip de astru. Este logic ca pentru Lună să fie folosite fante mai mari decât cele folosite în cazul Soarelui, pentru a obţine pe peretele-ecran puncte suficient de precis conturate.

În acest context inscripţia DECE BALUS ar avea referire la atelierele de olărit unde s-a fabricat vasul, în timp ce a doua ştampilă cu PER SCORILO ar fi o indicaţie pentru cine era comandat vasul, Scorilo fiind, după cât se pare, numele sacerdotului ce deservea clădirea de pe Dealul Grădiştii.

Dincolo de multiplele idei prezentate pentru a explica la ce folosea acest vas, am găsit una care pare simplă şi demnă de a fi pomenită aici. Ideea am întâlnit-o pe un site, fiind emisă de cineva care semna Grigore Jitaru (se referea şi la un blog în care aprofunda chestiunea, dar pe care nu l-am găsit). Explicaţia dată este genială şi foarte simplă, căci acest obiect, asemănat de arheologi cu un vas, era, de fapt, o piesă ce se aşeza în vârful clădirilor circulare ale dacilor. Aşa se explică lărgimea deschiderii sale de 2 coţi (1,27 m) şi plasarea acelor orificii aproape de buza sa, servind pentru prinderea acestui artefact de grinzile din vârful acoperişului.

Când clădirea a ars, vârful nu putea să cadă decât în centrul ei, fragmentele răspândindu-se pe o arie mare, datorită forţei cu care s-a izbit de pardoseală. Dacă vasul ar fi fost jos, folosit la altceva, el ar fi rămas mai compact şi nu s-ar fi spart în atât de multe fragmente.

 În acest context, clădirea de pe Dealul Grădiştii putea fi un depozit alimentar sau de altă natură. Totuşi nu este foarte sigur cât de mult ar fi rezistat la intemperii (ploi, zăpadă, arşiţă) un vas de lut ars, cu asemena dimensiuni, pentru a fi folosit ca element de acoperiş, deşii se ştie că ţiglele făcute în acelaşi mod, erau folosite frecvent şi aveau rezistenţă în timp.

Rămâne de văzut care ipoteză va primi confirmări în viitor şi va fi aleasă ca reprezentând adevărul despre acest vas de lut ars, care iese din obişnuit prin dimensiunile sale, dar şi ale clădirii în care a fost găsit. Până atunci toate aceste consideraţii rămân sub imperiul ipoteticului.

Concluzie

Măsurile acestei construcţii geto-dacice demonstrează o dată în plus că dacii foloseau ca etaloane de măsurat lungimea cotul piramidal de 0,635660 m. De asemenea, este evidenţiat faptul că ei foloseau sistemul de numeraţie zecimal. De aceea s-a ales ca rază a deschiderii circulare a vasului egală cu 1/10 din raza cercului de bază al clădirii de 6,3566 m. Apoi poligonul cu 20 de laturi, înscris în cercul de bază al clădirii, a fost o alegere inteligentă a constructorilor daci pentru a înscrie în măsura, egală cu 1/20 din circumferinţă, numărul π, după cum am arătat.

Şi, deoarece nici o altă seminţie din cele învecinate dacilor nu foloseau cotul şi degetul piramidal, cu care au fost proiectate majoritatea piramidelor de pe Terra, ar trebui să avem mai multă încredere în ştiinţa şi ingeniozitatea dacilor. De aceea nu trebuie să ne mai îndoim de cunoaşterea lor, ce era superioară vremii, iar acea trusă medicală foarte sofisticată găsită tot în perimetrul Sarmisegetuzei, nu putea să aparţină decât unui medic geto-dac şi nu cine ştie cărui vilegiaturist străin, după cum le trece prin cap unora.  Conform lui Iordanes, în domeniul astronomiei, măsurării timpului, medicinei şi al ştiinţelor în general, „geţii au fost întotdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii” [4]. Ştiinţa măsurării timpului şi ştiinţa vindecării era specifică dacilor ca moştenire multimilenară de la predecesorii lor, ce se pierd în negura istoriei şi care, e foarte probabil, au fost atlanţii.

Tot în anul 1953 s-a descoperit în Poiana Perţii (Blidaru) [2] un turn de piatră cu laturile (măsurate la exterior) de 13,35 x 12,7 m, ceea ce, în unităţile lor de măsurat lungimea, corespunde perfect cu 21 x 20 coţi piramidali. Grosimea zidului turnului este apreciată de arheologi la 2,5 – 2,7 m, dar în realitate dacii au optat pentru un număr rotund de 100 degete piramidale, ce corespunde unei măsuri de 2,54 m. Măsura de 2,7 m nu se poate datora decât deplasării pietrelor în mileniile care s-au perindat peste ele.

Dar cu toate acestea pietrele dacilor încă vorbesc despre nişte etaloane sacre pe care le posedau, desprinse din proporţiile cu care a fost proiectat întregul univers. De aceea atlanţii le-au încifrat în piramide spre neuitare şi este o surpriză de proporţii să întâlnim aceste etaloane tocmai la daci, care le-au păstrat cu sfinţenie chiar şi după trecerea efemeră a romanilor, fiind etaloanele cu care poporul român a măsurat până în epoca modernă, când s-a definit metrul etalon actual [5].

Referinţe

  1. http://www.sarmizegetusa.org/doc/Daicoviciu%20C.&%20colaboratorii%20-%20Santierul%20arheologic%20Gradistea%20de%20Munte-Blidaru-1954-(SCIV,VI,1-2,1955).pdf;
  2. http://dacica.ro/aurora/decebalus-per-scorilo/#comment-3442;
  3. http://dacica.ro/aurora/poiana-pertii/ ;
  4. http://www.dacia.co.ro/st.html;
  5. „Cum măsurau strămoşii”, Nicolae Stoicescu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.



Alte dovezi că dacii măsurau cu cotul sacru(piramidal) şi că restauratorii uneori aproximează grosier măsurile unor artefacte

În cartea lui Ion Ioniţă „Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi” (www.cimec.ro/Arheologie/pdf/Ionita_Ion-Din-istoria-si-civilizatia-dacilor-liberi.pdf) am întâlnit o altă serie de obiecte dacice a căror dimensiuni reprezentative dovedesc că dacii au măsurat cu cotul şi degetul piramidal şi că ei alegeau măsuri ce rezonau cu măsurile generale din sanctuarele lor.

Şi în aceste cazuri arheologii sau restauratorii obiectelor au introdus inerentele abateri, dar uneori ele sunt foarte mici (de ordinul milimetrilor).

La pagina 159 din pdf-ul citat mai sus sunt prezentate vase de lut lucrate manual (fig. 6), însă dimensionate conform tradiţiei dacilor, încifrând numere semnificative. Vasul nr. 2 având o zecime de cot piramidal (diferenţa este de circa 5 zecimi de mm), vasul 3 are înălţimea dimensionată la 4 degete piramidale (101,7 mm). Lipsesc 11,7 mm, pierduţi (posibil) la restaurare. Vasul nr. 1 are 1/20 din cotul piramidal (0,0317 m) fiind lipsit de 1,7 mm.

vase dacice3

Figura 6.

            La pagina 161 (conform pdf-ului) sunt prezentate o altă serie de vase şi dimensiunile lor (fig. 7 ). Astfel, vasul marcat cu numărul 1 are o înălţime de 0,122 m. Înălţimea sa originală a fost de o zecime din 2 coţi piramidali (0,127 m) şi ar fi posibil ca restauratorii să fi omis 5 mm din vas, mai ales dacă din el lipseau fragmente.

vase dacice1

Figura 7.

            Vasele numerotate cu 3 şi 4 este foarte probabil că au avut iniţial 0,1478 m, adică a zecea parte dintr-un pas dacic sau o sutime din raza sanctuarului Mare Rotund. În această idee la vasul nr 3 s-au pierdut la restaurare 2,8 mm, iar la vasul 4 aproape 8 mm. De asemenea, la vasul 6 se poate observa mai precis că a avut înălţimea de o zecime dintr-un cot sacru, adică 0,0635 m, valoarea fiind rotunjită cu numai 5 zecimi de milimetru.

Vasul 2, în schimb, se pare că a avut o înălţime de fix 4 degete piramidale (101,7 mm) şi a fost aproximat la 98 mm, ceea ce arată că la restaurare s-au pierdut 3,7 mm.

vase dacice 2

Figura 8

            La pagina 163 sunt prezentate alte vase dacice (fig. 8) care prezintă aceleaşi proprietăţi de dimensionare, prin reducere la scară de 1/10 din măsuri semnificative pentru daci sau direct din etaloanele folosite.

Aici vasul nr. 1 putea avea 5 degete piramidale înălţime, dar îi lipsesc 7 mm, vasul nr. 2 are o zecime de cot, fiind redus cu 1,5 mm şi, la fel de posibil, a pierdut aceşti 1,5 mm datorită condiţiilor din sol, unde a stat aproape 2 milenii. Vasul nr. 6 a fost supradimensionat cu 2,2 mm, el având iniţial o zecime dintr-un pas dacic de 1,478 m.

Este destul de evident că măsurile acestor vase dacice rezonează cel mai bine cu cotul şi degetul piramidal, ceea ce arată că dacii au folosit, cu adevărat, etaloanele Arhitectului Piramidei-Keops şi ei aveau acelaşi stil de proiectare, prin reducere de 10 sau 100 de ori a unor măsuri semnificative din sanctuarele lor, ca şi proiectanţii Marii Piramide.

Reclame