GRAVITODINAMICA

coloana-infinitului-1-300x300

 

       „Practicând ştiinţa sub forme variate, am constatat, constatare pe care o făcuseră şi alţii mai înainte, că activitatea ştiinţifică e inseparabilă de filosofie. Orice om face filosofie, unul de mai bună, altul de mai proastă calitate” (Grigore C. Moisil). 

PREMISE PENTRU SCHIMBARE

Bîrsan Dorel, 20 oct. 2018

MOTO: Aşa progresează ştiinţa; ea nu deschide căi noi decât cu preţul părăsirii celor vechi” (Alfred Kastler).

Ştiinţa, ca şi lumea, e plină de prejudecăţi. Ele vin din limitarea spaţio-temporală a omului şi a posibilităţilor sale reduse de a explica universul într-o sinteză definitivă. Teoriile ştiinţifice se lovesc de limitele de percepţie precum valurile mării de ţărmul care le zădărniceşte avântul. Cu toate acestea ţărmul cedează încet, încet, şi limitarea e desfiinţată. Valurile cunoaşterii vor contura alte ţărmuri, iar perspectivei i se deschide un orizont mai cuprinzător. Totuşi oricât de mult s-ar extinde acest orizont, subiectul-om rămâne prizonier înăuntrul său. Asta deoarece noi privim Lumea din interiorul ei.

O călătorie nesfârşită în spaţiu este unic direcţionată. Ea duce la ieşirea din sfere, duce mereu spre exterior. Drumul poate porni din interiorul profund al unui electron, traversând atomul, molecula, planeta Pământ, sistemul solar, Galaxia, supergalaxia şi universul finit macrocosmic, ieşind în Metacosm, în Megacosm şi aşa mai departe, la nesfârşit.

Dacă Lumea este nemărginită, călătoria poate porni dintr-un punct oricât de mic, pentru că şi cauza Lumii este infinit de profundă. Atât de profundă încât „depărtarea” în raport cu observatorul finit îi dau caracteristici cu totul deosebite. Şi asta pentru că totdeauna un observator va „privi” Esenţa din afara ei. O va privi este doar un fel de a spune pentru că „palparea” Esenţei rămâne numai un act al intelectului, accesul fizic la Esenţă fiindu-i interzis. Chiar şi doctrinele spirituale spun că „poarta spre dincolo” se poate deschide conştiinţei şi numai ei, prin antrenament şi meditaţie, prin realizarea unei anume stări de conştiinţă. E ca şi cum profunzimea ar fi, în fapt, o stare de conştiinţă, dacă nu chiar de aceeaşi natură cu conştiinţa sau, cel puţin, existând posibilitatea unei interacţiuni între ele.

Doctrinele spirituale spun că această conştiinţă a omului este doar o scânteie desprinsă din Conştiinţa Universală, care pătrunde Totul, dar într-un mod ce nu poate fi înţeles cu logica şi rigoarea ştiinţei. Subordonând mental conştiinţa, prin controlul ei poate fi subordonat şi trupul fizic, natura şi fenomenele, în ultimă instanţă, pentru că Totul este doar proiecţia Minţii Universale. „Această Minte pură, izvorul a toate, străluceşte pururi peste toate prin strălucirea propriei sale desăvârşiri. Dar oamenii care aparţin lumii nu se trezesc la Ea, considerând că doar ceea ce vede, aude, simte şi cunoaşte raţional este minte. Orbiţi de propriul lor văz şi auz, de propria lor simţire şi judecată, ei nu percep strălucirea spirituală a substanţei-sursă. Ar fi destul să dea afară, dintr-o singură străfulgerare, toată această gândire conceptuală, şi substanţa-sursă s-ar manifesta de la sine precum soarele care suie pe cerul gol şi pur şi luminează fără oprelişti întreg universul fără hotare” [1; p.288].

E o prejudecată a Timpului nostru credinţa că există deosebire între cunoaşterea spirituală şi cea ştiinţifică. Ambele duc spre acelaşi adevăr: calea spirituală direct, prin revelaţie, iar calea ştiinţei indirect, anevoios şi evolutiv, încercând să surprindă oglindirea Absolutului în Relativ. Mai plastic vorbind, calea spirituală ţinteşte direct extremul Absolut, postulând Esenţa drept Realitate, în timp ce calea ştiinţei se profilează ca o cale de mijloc, a lumii sensibile, acceptată ca Realitate, în care subiectul poate face prospectări şi experienţe, verificabile prin simţurile sale grosiere. Cu toate acestea lucrurile şi vehiculul fizic al omului plutesc întocmai unor bule virtuale între cele două extreme: Totul Absolut şi Esenţa profunzimilor. Aceste două extinderi ale Existenţei sunt postulate aprioric de conştiinţa, care face primii paşi spre înţelegere şi, după cum afirmă aceeaşi concepţie Zen, „Extremele sunt valabile numai întrucât de deosebesc de calea de mijloc. Dacă nu postulezi de la bun început extremele, din ce ai putea desprinde conceptul de cale de mijloc?” [1; p.215].

Concret, am putea spune că ştiinţa noastră studiază lucrurile la nivelul la care ea poate intra în contact cu aceste lucruri, prin intermediul diferiţilor purtători de informaţie, utilizaţi ca mijloace de prospectare. Esenţa rămâne undeva, în spatele lucrurilor, intangibilă şi de nepătruns ca şi cum se abstrage din lucruri. Cauza ultimă a lucrurilor se coboară în dimensiunea lor profundă printr-o poartă prin care omul nu mai poate trece cu vehiculul lui fizic. De aceea el pierde certitudinea. Zidul de spaţiu şi timp care separă lumea sensibilă de Esenţă ne obligă să acceptăm două forme contrare de existenţă: una profundă, subtilă, intangibilă, dat fiind infinitatea ei şi alta tangibilă, limitată, efect a celei dintâi. Prima o vom numi ontomaterie pentru că este cauza ultimă a lumii (ontos=fiinţă) şi pe a doua gnosimaterie, fiind artefactul celei dintâi. Aceste două laturi ale Existenţei sunt atât de depărtate încât interacţiunea lor directă pare a înceta.

Dacă vom accepta lumea profundă ca Realitate, atunci lumea sensibilă, a lucrurilor, este o iluzie, tot aşa cum dacă visul conştiinţei este luat ca realitate, atunci Realitatea va fi vis. Pare straniu, dar o lume născută din neant nu poate fi decât o altă formă de existenţă a neantului şi asta este cea mai veche învăţătură a oamenilor, căci, după cum am arătat, Thoth Atlantul, misteriosul înţelept peregrin prin timp, afirma de milenii că ceea ce există este doar o altă formă a ceea ce nu există.

Pentru că noi luăm ca reper al existenţei lumea înconjurătoare considerăm că „lumea este”, ceea ce ne obligă să acceptăm că şi „esenţa este” şi nu poate fi numită neant, adică echivalent cu „NIMICUL absolut”, oricât de ubicuă ar fi existenţa ei intimă în infinitatea microcosmică.

Dat fiind faptul că noi cunoaştem lumea pornind în sens invers devenirii (de la lucruri spre Esenţă), atunci realitatea ultimă ne apare drept iluzie, dar acest mod de a considera lucrurile poate fi doar o convenţie. Depinde unde se plasează subiectul cunoscător.

Este o achiziţie importantă a Intelectului constatarea că drumul până la Esenţă este infinit, ceea ce se traduce prin postulatul că divizibilitatea materiei este ilimitată. In lumina acestui prim adevăr rezultă că lumea perceptibilă este numai structurată. Orice particulă de univers va fi structurată pentru că totdeauna are o cauză imanentă a fiinţării ei şi nu admite una exterioară. În acest fel cunoaşterea nu poate fi decât una a structurilor, a relaţiilor dintre lucruri, a universalului din mişcarea materiei, ci nu una a Esenţei. Ecuaţiile ştiinţei nu pot cuprinde Esenţa. Nici experienţele sale cruciale nu sunt de fond, ci numai de formă. Dar conştiinţa speră că legile şi principiile ce guvernează această lume de mijloc (perceptibilă) reflectă ceva din Absolut. Ea, privind în oglinda perceptibilului, visează că într-o zi, i se va arăta Absolutul. Şi acest vis nu-i lipsit de speranţă pentru că în Lume tronează o anume UNITATE, toată splendoarea Existenţei fiind pătrunsă de un logos universal.

Aspectul cel mai surprinzător al timpurilor noastre, revelat de fizica cuantică, este faptul că subiectul cunoscător nu poate fi separat total de obiectul cunoaşterii. Altfel spus, prezenţa observatorului conştient influenţează rezultatele experienţelor. Mai mult chiar, o conştiinţă antrenată (spre a obţine stări modificate de conştiinţă) este capabilă să influenţeze lucrurile şi fenomenele şi chiar să creeze obiecte (aparent) din nimic prin acte magice. Aici vor fi încadrate toate fenomenele aşa-zis paranormale.

Dar ce materialitate are lumea din moment ce se poate acţiona asupra ei prin puterea gândului? La ce nivel subcuantic interacţionează conştiinţa cu lucrurile atunci când le impune influenţa sa? Desigur că întrebările ar putea continua şi vom ajunge şi la ideea că realitatea poate fi doar o stare de conştiinţă, ca un vis al conştiinţei. Ne vom situa în postura lui Descartes care afirma că e dificil să deosebeşti prin semne sigure veghea de somn. Toate acestea ne determină să re-gândim ideea de realitate. Dacă infinitezimala energie a unui gând poate modifica starea unui singur atom din realitatea fizică, atunci ne putem întreba dacă această realitate nu este de aceeaşi natură cu gândul, sau este o simplă iluzie. Atunci va apărea o altă nedumerire: cine induce în mintea noastră această măreaţă iluzie şi cum e posibil să trăim cu toţii în aceeaşi iluzie, văzând şi auzind aceleaşi lucruri şi sunete din unghiuri atât de diferite?

Rezolvarea problemei coboară adânc în conştiinţa omului sau în profunzimea materiei, la esenţa cea inefabilă care sălăşluieşte în toate lucrurile şi îşi trimite spre noi dovada fiinţării. Or, la nivele subcuantice ştiinţa noastră se opreşte neputincioasă deocamdată. Şi ar fi de intuit că există o limită (fizică) dincolo de care instrumentele noastre nu mai permit desfacerea materiei în procesul divizării ei. Şi chiar dacă materia ar putea fi zdrobită până la esenţă într-un colaps gravitaţional (sau electrostatic!) acele singularităţi rămân puncte izolate în care conştiinţa nu mai poate „privi” cu arsenalul ei experimental ajutător. Şi această limită de acces spre realitatea fizică profundă, prin instrumente adecvate, este o certitudine.

Până la urmă concluzia Conştiinţei seamănă cu un act de renunţare: cunoaşterea ştiinţifică nu este una a Esenţei, a cauzei ultime care sălăşluieşte în lucruri, ci una formală, a structuralităţii lor, a relaţiilor ce se stabilesc între lucruri, a legilor care impun această ordine structurală. În adevăr, ce am putea spune despre un atom, dacă nu i-am descrie structura? Ce am putea spune despre Galaxie, dacă nu i-am pune în evidenţă organizarea? Faptul că trebuie să acceptăm un universal în lucruri este doar o necesitate de ordin raţional. Acea esenţă, acel universal scapă totdeauna prin ochiurile reţelei noastre de calcul şi nu poate fi intuit decât prin intermediul lucrurilor finite. „Conştiinţa descoperă singură, când descoperă, că trebuie să se supună la obiect, poate în drum spre absolut” [2; p.21].

Totuşi speranţa cercetătorului este aceea că dacă „Poarta spre Absolut” se deschide Conştiinţei, prin revelaţie, ea va fi accesibilă într-o bună zi şi ştiinţei, cu întreg arsenalul ei de concepte. Nu ştim dacă nu cumva atunci ştiinţa va deveni religie, sau dacă există o instanţă supremă care aprobă sau interzice accesul la Absolut, astfel încât, să-i zădărnicească urzeala. Oricum ar fi, ştiinţa rămâne veşnic în căutarea sensurilor Existenţei, ca şi doctrinele spirituale. Ea are menirea de a înălţa Conştiinţa la înţelegerea de Sine şi întreaga cultură oglindeşte acest deziderat.

Ca şi Existenţa, cultura noastră suferă uneori convulsii şi transformări. Ele reînnoiesc perpetuu viziunea noastră asupra lumii şi înarmează conştiinţa cu noi înţelesuri, în această teribilă aventură a cunoaşterii

 

 

IPOTEZA DIVIZIUNILOR UNIVERSALE

1430069646982362253

Imaginea de la adresa: http://www.kotaku.co.uk/2015/09/14/id-loved-pokemon-nesting-dolls-growing

Contur pentru un univers holografic

MOTO: „Ceea ce nu poţi vedea în minim, vezi în maxim; în întreg descoperi ceea ce-i ascuns într-o parte separată. Trebuie înţeles că totul se găseşte în toate, deoarece natura creează totul în toate şi le creează din străfundurile materiei” (Giordano Bruno).

Propun să nu ne antrenăm la discuţie cu filozofii, care ar demonstra logic orice, fără să proclame vreodată limpede calea spre Adevăr. Un adept al doctrinelor orientale ar spune despre noi că suntem beţi şi rătăcim în iluzie. Trebuie înţeles că urcând sau coborând la nivelul extremelor, logica noastră, descinsă din finit, are de suferit. Ne vom trezi înconjuraţi de paradoxuri. Nu contest faptul că „bâjbâiala” filozofică aduce în lumină, din când în când, şi perle de cunoaştere, ce duc spre arta discursurilor elevate.

De asemenea, să lăsăm doctrinelor spirituale atingerea extremelor prin iluminare. Poate aceasta este adevărata şi singura Cale spre Adevăr, dar pentru că suntem depăşiţi total de Absolut, ne vedem nevoiţi să însoţim ştiinţa în tentativa ei de a explica lumea, pentru că ne promite Certitudinea. O certitudine mai aproape de simţurile noastre imperfecte pe care le „îmbunătăţeşte” prin instrumentarul ei de experienţă. Cu siguranţă că dacă ştiinţa ar putea controla spiritul uman, ar face din el instrumentul cel mai perfect şi ar ajunge la Adevărul mult visat. Poate atunci ştiinţa însăşi va deveni o doctrină spirituală, iar oamenii se vor închina ecuaţiilor ei, aşa cum se închinau odinioară zeilor şi idolatrizau numerele sacre, cărora le ridicau grandioase monumente. Deocamdată ştiinţa este departe de a înţelege acest substrat subtil al omului şi cu atât mai puţin starea de conştiinţă. Treapta din natură pe care o cercetează ştiinţa este aceea a nivelelor grosiere pe care le poate controla – spune ea – obiectiv, adică fiinţarea şi mişcarea lor nu este influenţată de subiectul cunoscător, ele existând în afara conştiinţei, iar ştiinţa, în etapa actuală, nu are altă alternativă.

Abandonând extremele ca pe un orizont prea îndepărtat, ne trezim în faţa materiei perceptibile, care se oglindeşte în conştiinţă şi interacţionează cu instrumentele noastre de experienţă. Fie aceasta iluzie sau nu, este singura fracţiune de Realitate la care putem avea acces prin instrumentarul ştiinţei.

Din cele prezentate am ajuns la concluzia că lumea perceptibilului prezintă o deschidere infinită către Totul Absolut şi o introdeschidere spre profunzimi. La mijloc, între cele două extreme, există lumea noastră grosieră, cu care suntem în contact direct.

Din punctul de vedere al unui experiment mental, logica ne obligă să afirmăm că, din moment ce diviziunea materiei este ilimitată, orice fragment din Existenţă, fie el oricât de mare sau de mic, prezintă o structură. Ajungem la un principiu structural universal, iar ca idee adiacentă constatăm că prin ştiinţă se ajunge doar la înţelegerea structuralităţii Existenţei, în fapt ştiinţa noastră fiind una structurală. Mihai Drăgănescu, în „Informaţia materiei” subliniază totuşi că „Ştiinţa structurală se va transforma într-o ştiinţă structural-fenomenologică” [3/p.84]. Argumentul acestui „fenomenologic” anexat structuralului vine de la observaţia că un sistem material poate fi o organizare de elemente formale, cu manifestări neformale (un arhem), aşa cum este organismul uman, care, dincolo de structura strict biologică îngemănează imanent şi procese de conştiinţă.

Pentru a simplifica expunerea, experimentul nostru mental nu tinde spre asemenea abordări generale, ci vom urmări doar structuralul, lăsând pentru mai târziu conexiunea cu fenomenologicul.

Intuiţia primă ar fi aceea că din universalitatea structuralităţii se poate desprinde un model cu caracter general, în ton cu necesitatea reflectării unităţii lumii materiale. Schiţarea acestui model structural ar fi un pas important şi necesar pentru depăşirea limitelor actuale ale cunoaşterii, deoarece permite o abordare sistemică şi comparativă.

Întâia observaţie în descrierea modelului de univers susţinut de prezenta expunere este aceea că în devenirea ei materia cuprinde nemărginirea prin salturi structurale cu valori deosebite de spaţiu şi timp. Aceste salturi pot fi „cuantificate”, astfel încât, să avem o reprezentare cantitativă a Devenirii.

Concret, să revenim asupra ideii că omul este plasat la confluenţa a două domenii deosebite ale Existenţei. Acestea sunt macro- şi micro-cosmosul. În sens evolutiv, sau cauzal, microcosmosul determină macrocosmosul. Este un fapt logic evident ca microcosmosul să aibă şi el un substrat mai profund pe care îl vom numi ortocosmos. Dar lanţul cauzal nu se opreşte aici, existând şi un paracosmos, un infracosmos ş.a.m.d. (Tabloul 1).

Fiecare nivel structural, bine delimitat în spaţiu-timp, formează o matrice structurală pe care o vom denumi diviziune universală. Lanţul tuturor diviziunilor universale cuprind întreaga Existenţă şi unesc (în sens metaforic!) Esenţa de Totul Absolut. Vom denumi acest lanţ cauzal al diviziunilor universale Axa lumii materiale.

Organizarea materiei în cadrul fiecărei diviziuni universale trebuie să fie unitară, ceea ce înseamnă că există legi unitare care o impun. Dar înlănţuirea nesfârşită de diviziuni universale pe axa lumii materiale pare a fi o diversificare nelimitată de calităţi. De aceea este mai fecundă ideea că materia urcă treptele devenirii, dar din punct de vedere structural se reîntoarce mereu de unde a plecat.

Aşa se face că evoluţia organizării de la electron la supergalaxie reprezintă pe scara devenirii un salt cu nenumărate nivele intermediare de existenţă a materiei, însă din punct de vedere structural ordinea se întoarce la formele de la care a pornit.

Tabloul 1

IMG

Devenirea urcă o scară ierarhică de la inferior spre superior, repetând periodic aceleaşi structuri, dar la valori spaţio-temporale şi energetice care devin din ce în ce mai vaste. Unitatea structural-informaţională a lumii este asigurată, deoarece Totul se oglindeşte în toate, după cum susţinea anticul Anaxagoras sau Hermes Trismegistus.

Unitatea structurală a lumii n-ar fi posibilă fără existenţa unui anumit „cod genetic” al materiei. Chiar dacă materia ar fi măcinată într-un colaps distrugător, ea va renaşte din propria-i cenuşă, pentru că fiecare entitate materială conţine imanent întreg programul de structurare. Deosebim aici o proprietate definitorie a materiei şi a Existenţei şi anume infotropia. O lume holografică nu poate fi decât infotropă şi aceleaşi informaţii trebuie să sălăşluiască în fiecare segment structural care o alcătuieşte. Această unitate structural-informaţională este reflectată şi în legea identităţii opuşilor, sau unitatea dintre Particular şi General, fiind cea mai reprezentativă trăsătură a lumii materiale, cu mare efect cognitiv.

Un biolog ar susţine această unitate prin identitatea informaţională (genetică) oglindită în fiecare celulă şi în organismul întreg al unei fiinţe vii, un sociolog ne-ar vorbi despre unitatea individ-societate, iar economistul despre unitatea structurilor şi supra-structurilor economice. În schimb, un astronom şi un fizician atomist vor accepta numai parţial unitatea structurală dintre micro- şi macro-cosm. Prelegerile fizicienilor şi astronomilor se referă cu timiditate la unitatea (simetria) fizicii cu astronomia, dar modul de a fi al lumii materiale va întări, pe zi ce trece, legătura celor două domenii, deoarece unitatea lor reflectă, în primul rând, o structurare identică, ceea ce înseamnă simetrie structurală şi legi unice sau asemănătoare formal, conferind un caracter holografic lumii materiale.

Astronomia ne dezvăluie treptele devenirii macrocosmului. Aici „materialul de construcţie” al structurilor este substanţa cumulată în aştrii, care sunt entităţile de bază ale marelui univers. Aştri, având o mare gamă de diversificare, se organizează în sisteme solare, în galaxii, acestea formează roiuri de galaxii (supergalaxii) şi alcătuiesc împreună metagalaxia, reprezentând universul cunoscut de ştiinţa actuală. Însă organizarea nu se opreşte, aici. Cu siguranţă metagalaxiile (care pot depăşi limitele universului cunoscut) se pun în comun pentru a forma o mare îngrămădire, aşa cum atomii se cumulează în aştri. Va rezulta o uriaşă entitate ce va reprezenta „particula” de bază, pe temelia căreia materia urcă o treaptă spre un metaunivers.

x

Figura 1.

Fizica atomică ne dezvăluie, la nivel microcosmic, acelaşi tact al structurării. În această diviziune particulele elementare trebuie să fie materializate de entităţi ultradiscrete, care se pun în comun formând o substanţă extrem de subtilă, pe care o vom numi ortosubstanţă.[1]Aceasta se va cuprinde în particule la fel de diverse cantitativ, aşa cum se prezintă aştri la nivel macrocosmic. Vom denumi aceste particule de bază ale microcosmului ORTONI. Ele trebuie să fie cu mult mai mici decât quarcii şi intră în componenţa lor. Structurarea continuă în sens evolutiv cu electronii, miuonii, protonii şi neutronii, finalizând cu atomii şi moleculele care se pun în comun formând aştri.

Observăm mersul în cerc al devenirii, pentru că materia porneşte de la o calitate structurală iniţială (ortonii), se realizează o diversificare, în toată gama particulelor elementare, după care organizarea se reîntoarce la aceeaşi calitate structurală (aştri), dar de la ORTON la ASTRU materia, în devenirea ei, a realizat un salt cantitativ uriaş, urcând de la microcosm la macrocosm (fig.1).

Natura pare că pierde unitatea în diversitatea particulelor şi calităţilor, dar o regăseşte periodic în structuralitatea ei. Unitatea şi Diversitatea, Unul şi Multiplul se împletesc dialectic în lanţul evolutiv al devenirii. În concluzie, descoperim că Natura se diversifică din punct de vedere cantitativ şi calitativ la infinit[2], dar nu se poate diversifica din punct de vedere structural decât într-un număr finit de modele sistemice, care se repetă la nesfârşit, la diferite nivele de spaţiu şi timp. Pentru ştiinţă această unitate structurală ar putea fi cheia înţelegerii Existenţei, prefigurându-se o uniune a ştiinţelor pe teritoriul fizicii şi matematicii. De altfel, simetria structurală ce se stabileşte între toate diviziunile universale face posibilă analiza comparată şi va duce la fundamentarea unui model de prospectare, un şablon metodologic cu posibilităţi universale de aplicare. Este de la sine înţeles că stabilind corect regulile de comparare pot fi extinse formal legi ale microcosmului în explicarea macrocosmului sau viceversa, căci „ceea ce nu poţi vedea în minim; vezi în maxim”, după cum admirabil intuise Giordano Bruno.

fig y

Figura 2Cele mai generale sisteme de organizare a materiei din diviziunile universale micro şi macrocosmice.

Constantele de simetrie 

O conexiune matematică poate fi dedusă din aceste „salturi” realizate de organizarea materiei de la o diviziune universală la alta. Aceasta ar reprezenta o anume proporţio-nalitate ce trebuie să se păstreze în „salturile” evolutive ale devenirii. Altfel spus, dacă scara de mărime dintre micro- şi macro-cosm se păstrează aceeaşi între toate diviziunile universale vecine, atunci acest raport este o constantă de simetrie. El arată de câte ori trebuie să mărim un atom pentru a face din el o metagalaxie sau de câte ori trebuie să micşorăm o supergalaxie pentru a o integra în microcosmos ca pe un electron.

Comparând dimensiunile unor sisteme structurale macro-cosmice cu dimensiunile similarilor structurali din microunivers (fig.2) ar putea fi estimată această constantă de simetrie. Observăm din schema prezentată că ar trebui să rezulte din următoarele rapoarte:

01 

Ne vom orienta atenţia asupra raportului dintre raza supergalaxiei şi raza electronului, care se cunosc într-o anume măsură, diametrul supergalaxiei fiind estimat la circa 40 megaparseci, iar raza electronului la 10-15 metri. Va rezulta:

02

Valoarea astronomică a raportului estimat pare a fi de acelaşi ordin de mărime cu numerele care au atras atenţia lui P.A.M. Dirac încă din 1938. Acestea rezultau, într-un caz, din raportarea forţelor electrice şi gravitaţionale manifestate între electron şi proton şi în al doilea caz, din exprimarea razei universului în unităţi egale cu lungimea de undă Compton. Cu timpul s-au adăugat şi alte rapoarte ce conduc la acelaşi număr uriaş. Iată-le enumerate mai jos:

1.

03

2.  raza universului exprimată în lungimi de undă Compton

04 3.

04 bis

4.

05

5.

06

6.

07

Se remarcă faptul că numărul 1040 rezultă atunci când se compară caracteristici specifice macrocosmului cu cele similare din microcosmos. Acest număr reprezintă întâia constantă de simetrieobţinută din compararea a două diviziuni universale învecinate şi arată de câte ori cresc proporţiile de spaţiu-timp de la o diviziune la alta. Ea va avea o anume importanţă pentru cunoaştere, deoarece oferă posibilitatea unor evaluări estimative în ce priveşte delimitarea diviziunilor universale pe axa lumii materiale.

De exemplu, dacă raza medie a aştrilor cu cea mai mare pondere din Galaxie o considerăm a fi egală cu raza Soarelui (10m), atunci raza particulelor fundamentale, ce stau la baza microuniversului (ortonii), va fi de 1040 ori mai mică şi, în consecinţă, vor avea circa 10-32 m, iar particulele quark (considerate similarii structurali ai galaxiilor) vor avea 10-19 m, fiind de circa zece mii de ori mai mici decât electronii.

La nivel macro organizarea va finaliza cu metagalaxiile, care trebuie să aibă un diametru de 1040 ori mai mare decât atomii, adică de circa 1030 m. Metagalaxiile se vor pune în comun formând universuri închise cu raza de 1048 m. Mai departe aceste universuri vor fi entităţi de bază pentru structura meta-cosmului, care va culmina cu un metaunivers ce poate avea 1088metri în diametru. Dar acestea depăşesc enorm limitele universului cunoscut (fig.3) şi poate chiar posibilităţile noastre de percepţie, dacă se va dovedi că metagalaxia este o monadă în care vom rămâne veşnic prizonieri cu trupul fizic.

Dimensiunile unei entităţi ne indică, de fapt, nivelul structural din care face parte. În figura 3 sunt redate nivelele structurale apropiate percepţiilor noastre din universul cunoscut actual.

Se pare că determinaţiile noastre sunt limitate de macro şi micro-cosmos, însă profunzimile îşi trimit mesajul lor energetic într-un anume mod, chiar până la a cincea esenţă (quito-cosmosul). Ceea ce izvorăşte din dimensiunea profundă a lucrurilor se manifestă la nivelul nostru de existenţă sub formă de câmpuri de forţă. Este de presupus că aşa cum macrocosmosul este structurat prin aportul câmpului gravitaţional, aşa cum microcosmosul este ţinut în stare structurată de câmpul electric, tot astfel fiecare diviziune universală este structurată în baza unui anumit câmp, de o natură particulară.

fig z

Figura 3Universul cunoscut. Reprezentarea este simplă şi nu necesită explicaţii suplimentare (pentru aprofundare comparaţi cu tabloul 1).

Simetria structurală va aduce în atenţie şi alte adiacenţe utile ştiinţei şi, de asemenea, va revela cu mult mai multe constante de comparare. Ele vor ajuta cunoaşterea şi ne vor apropia de ceea ce Eminescu numea Teoria ecuaţiunii universale sau a raporturilor constante dintre finit şi infinit” (3; p.195).

Intuiţia lui Eminescu nu putea fi altfel decât genială, căci salturile spaţio-temporale şi energetice pe care le face materia în devenirea ei sunt cu adevărat nişte raporturi constante. La fel de uimitoare este viziunea lui Brâncuşi, a „Coloanei fără sfârşit”, reprezentând o înlănţuire de elemente (diviziuni universale) repetate la infinit, alcătuind într-un mod sugestiv axa lumii materiale.

Închise veşnic în crisalida unui univers local, mărginit de zidurile insurmontabile de spaţiu şi timp ale fiecărei diviziuni universale, fiinţe înzestrate cu raţiune se străduiesc să înţeleagă pe ce se sprijină elementul cel mai de jos al acestei simbolice coloane şi unde priveşte elementul ei cel mai de sus.

 

Note de subsol

[1] Această denumire este inspirată din lucrările prof. Mihai Drăgănescu, care defineşte o existenţă mai profundă pe care o numeşte cu termenul general de ortoexistenţă. În ipoteza avansată în lucrarea de faţă ortosubstanţa trebuie să aibă un temei mai profund (parasubstanţa) care la rândul ei este alcătuită din infrasubstanţă şi mai departe divizarea ducând spre quintosubstanţă. Aceste cinci esenţe subtile ale materiei ar putea fi accesibile cunoaşterii, prezenţa lor în lumea noastră fiind percepută sub forma unor câmpuri de forţă.

[2] Totuşi chiar şi diversificarea calitativă este iluzorie, deoarece depinde din ce diviziune universală este privită lumea. Un observator care s-ar putea deplasa dintr-o diviziune universală în alta ar vedea peste tot aceeaşi calitate a lucrurilor.

Bibliografie

  1. S. Tinny, G. Matei, R. Duma, Zen – Transmisia luminii, Ed. Herald, Bucureşti, 2002;
  2. Constantin Noica, Povestiri despre OM, Edit. Cartea Românească, 1980;
  3. Mihai Drăgănescu, Informaţia materiei, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1990.

 

 CONSECINŢE FIZICE…

Moto: Ce este dedesubt e la fel cu ce este deasupra; iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru (Tabula Smaragdina).

La ce ar servi un model general care să reflecte structurarea materiei în cadrul unei diviziuni universale? Evident că ne-ar ajuta să facem predicţii, să urmărim mai sistematic evoluţia particulelor elementare, dar şi „funcţionarea” particulelor macrocosmice ale universului în care existăm. Aşezarea elementelor chimice într-un tablou sintetic, zis al lui Mendeleev, a făcut posibilă, spre exemplu, descoperirea altor elemente care erau „prezise” de structura informaţională a tabloului.

Simpla aranjare a unor elemente într-o schemă (structură) logică include subiacent informaţie şi face posibilă abordarea matematică, deoarece structura implică tipare şi reguli, rapoarte şi proporţii numerice, adică conexiuni matematice.

După cum am arătat, una dintre conexiunile matematice ale diviziunilor universale este constanta de simetrie dată de numărul uriaş 10 la puterea 40, dar există multe alte constante de simetrie în legătură cu mărimi fizice deduse pentru o anume diviziune universală ce vor permite calcularea mărimilor fizice similare (adiacente, complementare) pentru fenomene din alte diviziuni universale, aflate mai sus sau mai jos pe axa lumii materiale.

Anticipând un rezultat din paragrafele ce vor urma, vom vedea că constanta de cuplaj” specifică gravitaţiei este f = 1/5813, aceasta fiind o constantă fundamentală, similară cu constanta de structură fină, calculată pentru cuplajul a două sarcini electrice elementare, care este α =1/137,036. Conform ipotezei diviziunilor universale raportul lor trebuie să fie o constantă de simetrie la fel de universală

39

Proporţia va fi aceeaşi şi dacă se compară nivelul structural microcosmic cu cel ortocosmic, în care „liantul” de legătură al particulelor trebuie să fie câmpul nuclear şi deci se poate estima constanta de cuplaj dintre două sarcini nucleare:

40

Observaţiile arată că protonii şi neutronii individuali se atrag între ei cu o forţă de aproximativ 50 de ori mai mare decât repulsia electrostatică. Valoarea precisă a raportului celor două tipuri de interacţiune, respectiv cea mediată de câmpul nuclear şi cea electrostatică, trebuie să fie de exact 42,419 unităţi zecimale. Deci constanta de cuplaj specifică interacţiunii nucleare (doi neutroni legaţi) este 1/3,23 = 0,31.

În mod similar se poate estima şi constanta de cuplaj pentru două sarcini magnetice monopolare (existente în div. univ. paracosmică) şi care trebuie să fie de 42,419 ori mai mare decât cea nucleară, adică egală cu 13,132. Comparativ cu atracţia electrostatică, cea dintre monopolii magnetici este de 1799 ori mai mare (42,419 la pătrat). Tot de 1799 de ori mai intensă este atracţia nucleară dintre doi neutroni, comparativ cu atracţia gravitaţională dintre o planetă şi Soare (5813/3,23= 1799).

Dar avantajele abordării sistemice şi modelul nivelelor structurale sime-trice sunt evidente şi vor apare pe măsură ce avansul cunoaşterii va profila descrierea completă a unei diviziuni universale. Acest deziderat este posibil, dat fiind alcătuirea holografică a lumii şi materiei.

Totul Absolut apare ca fiind o succesiune de cercuri concentrice care pornesc din profunzimi şi se deschid spre suprastructuri meta şi mega-cosmice. Prinşi undeva la mijloc între cele două extreme, observatorii umani de la nivelul nostru privesc prin microscoape şi văd cele mai mari elemente (particule) ale diviziunii microcosmice (atomii, moleculele, agregatele moleculare). Le obser-văm, şi cu ajutorul unor energii enorme încercăm să le disecăm, pentru a ajunge la straturile de bază, care trebuie să fie ortonii şi ortosubstanţa. Iar această pătrundere în interiorul particulelor din microcosmos este dificilă şi atomul ne apare ca un univers adânc, privit din exterior. Cu toate acestea, datorită simetriei şi caracterului holografic al materiei, privind prin marile telescoape spre hăurile cosmosului mare, ni se revelează, de fapt, alcătuirea unei diviziuni universale văzută din interior. Deci „ceea ce nu putem vedea în minim”, adică în profunzimea microcosmică a atomului, vom cunoaşte prin observaţiile din macrocosm, pentru că cele două nivele structurale sunt principial identice, după cum ne-a învăţat Giordano Bruno.

Lumea este alcătuită genial, parcă modelată după raţiunea unei minţi preaînţelepte şi scrutând întinderile cosmosului mare, privim de fapt din interiorul unui atom, dar un atom măreţ, raportat la lumea noastră umană, un univers într-un atom macrocosmic, însă cu nimic deosebit atomilor din microunivers. Poate părea straniu, dar astronomia ar putea ajuta fizica cuantică să înţeleagă cum arată un atom în interiorul său intim.

În acest context, legat de teoriile la modă, cum este aceea a corzilor, văzute ca filamente minuscule de mărimea „lungimii Plank” (circa 10-34m), privite prin prisma ipotezei diviziunilor universale îşi pier veridicitatea. Prin simetrie cu macrocosmul acestui ordin de mărime de 10-34 m îi corespunde în macrounivers obiecte de 1040 ori mai mari, adică de circa 106 m, ceea ce ar corespunde cu mărimea unor planete sau sateliţi. Dar, după cum putem observa în macrocosm, acestea sunt departe de a fi nişte „corzi”, ci au volum sferic, fiind bine individualizate şi nu ca nişte apariţii vibrante şi difuze. Deci teoria corzilor nu poate fi adevărată, iar entităţile postulate de ea drept corzi vibrante nu există, căci dacă ele nu sunt întâlnite la nivel macro, nu există nici în diviziunea universală micro-cosmică. Cu atât mai puţin titulatura lor de „esenţă a materiei” nu este potrivită, ortoatomii fiind cu mult mai subtili, având dimensiuni de ordinul a 10-50 m. Iar divizarea în jos, spre profunzimi, este ilimitată, esenţa materiei fiind infinit de subtilă şi deci prezentă în tot spaţiul, fără să poată fi deosebită de acesta, ca un eter universal absolut, în sens newtonian.

Diviziunile universale se includ unele în altele precum păpuşile ruseşti (Matrioşka), dar cauzal se continuă în fiecare particulă constituentă, în introdeschiderea lor profundă. De aceea ar fi mai corect să identificăm a patra dimensiune a existenţei ca fiind profunzimea lucrurilor, în care se coboară cauza lor ultimă.

Coborârea în profunzime implică contracţia proporţională a valorilor de spaţiu-timp. În diviziunile structurale profunde toate mişcările se petrec în clipă, ceea ce le face eterne, căci ceea ce se schimbă infinit de rapid este similar cu neschimbarea, în ideea că schimbarea este o trecere ciclică prin stări asemănătoare.

În principiu diviziunile universale sunt populate cu particule care se mişcă într-un spaţiu dat şi care au mărimi adecvate acelui spaţiu. Un electron care se mişcă într-un atom sau o supergalaxie prinsă în mişcarea metagalaxiei sunt acelaşi lucru: particule în mişcare. De aceea şi proprietăţile lor informaţionale sunt aceleaşi şi vor genera aceleaşi structuri şi aceeaşi ordine. Diferă doar scara la care au loc mişcările, căci vorba lui Ghoete: „ceea ce se întâmplă în cercul cel mai mic se întâmplă şi în cercul cel mai mare”.

Totuşi observatorul aflat într-un punct de pe axa lumii materiale va percepe calităţi diferite pentru diferitele diviziuni universale. Spre exemplu, noi oamenii, ca observatori plasaţi în macrocosm, observăm că între corpurile universului se exercită o interacţiune gravitaţională, iar în microunivers particulele sunt legate în atomi prin aportul forţei electrostatice. Dacă ar fi posibil ca observatorul macrocosmic să fie micşorat corespunzător pentru a-l plasa pe nişte ortoni din microunivers, acel observator va vedea interacţiunea electrică dintre particulele intraatomice, aşa cum vedem noi interacţiunea gravitaţională dintre sarcinile gravitaţionale. Deci calitatea particulelor şi câmpurilor de forţă este relativă la diviziunea universală din care se face observaţia.

Modelul înseamnă sistematizare, căci sistemele sunt alcătuite dintr-un ansamblu de elemente cu individualitate proprie, care sunt puse în comun, alcătuind un întreg organizat. Este evident că lucrul pe un model, cum este cel al diviziunilor universale, permite extrapolări. Un model poate fi la început doar o simplă convingere a unui cercetător, care trece apoi toate fenomenele observate prin prisma acelui model intuitiv pentru ai proba veridicitatea. Când Newton, pornind de la căderea unui măr, a ajuns să asocieze acest fapt cu atracţia Lunii de către Pământ, avea în minte deja un model preconceput. Modelarea înseamnă sistematizare şi eficientizare a gândirii, întărindu-i capacitatea de a pătrunde necunoscutul. În acest sens, pornind de la observaţia că la nivel macrocosmic particulele (aştrii, galaxiile, etc.) se consumă, pulverizând substanţă şi câmpuri subtile în spaţiul înconjurător, este de aşteptat, conform simetriei, ca şi particulele elementare să emită ortosubstanţă şi ortoparticule, care sunt expulzate în afara atomilor. Atunci, aşa cum în macrocosm există un mediu foarte rarefiat de substanţă şi particule în spaţiile intergalactice şi poate chiar în exteriorul metagalaxiilor, ar fi necesar să existe şi un mediu de ortosubstanţă, care să umple spaţiul. Extrapolând, ar fi de presupus că fiecare diviziune universală are un mediu propriu de materie pulverizată care umple spaţiul în mod uniform. Deci ar trebui să existe o multitudine de astfel de eteri care se interpătrund. Ei vor fi materializaţi de entităţi tot mai subtile pe măsură ce provin din diviziuni universale tot mai profunde. Şi ar fi posibil ca eterii cu cât sunt mai subtili să permită propagarea unor unde care să depăşească viteza luminii. Ar fi de aşteptat ca eterul infinit de profund să permită propagarea instantanee (la distanţă), ceea ce ar corespunde spaţiului newtonian, acesta fiind o realitate fizică. Lumina ar fi, de fapt, o undă compusă, frecvenţa ei fiind frecvenţa bătăilor undelor transmise diferit prin aceşti eteri suprapuşi. De aceea lumina păstrează în ea diferenţa între timpul relativ şi timpul absolut al propagării la distanţă. Poate la acest nivel ar trebui înţeleasă şi cuantificarea, iar mecanica cuantică şi-ar regăsi puncte de legătură cu mecanica clasică a timpului absolut.

Spaţiul este sediul tuturor acestor eteri în prezenţă, care se interpătrund până la homeomerii de neînchipuit prin puritatea lor. Matematicianul Octav Onicescu, în a sa mecanică invariantivă, presupune şi existenţa unor eteri de antiparticule, care să determine apariţia unor universuri antiminkowskiene. „Ca şi cum mai mulţi eteri ar fi în prezenţă: un eter minkowskian şi unul sau un întreg sprectru de eteri antiminkowskieni cu structuri foarte diferite de a primului şi aceasta nu numai din punct de vedere pur geometric”. [4; p 350].

Dacă existenţa se extinde nelimitat atunci fiecare eter corespunzător fiecărei diviziuni universale trebuie să fie caracterizat de o anumită presiune şi o termodinamică specifică (termostatul ascuns). Acolo unde se creează o neomogenitate şi apare o micşorare a presiunii unui eter, aceasta va fi compensată de eterii mai subtili şi în astfel de zone se poate crea materie din eterii profunzimilor pentru a reechilibra „presiunile”. Pentru observatorii unei anumite diviziuni universale acest proces apare ca şi cum s-ar crea materie din spaţiu. Astfel de zone dintr-un univers se pot numi abisuri albe, în care se creează materie din fondul universal al profunzimilor, spre deosebire de abisurile negre (blach holes) în care materia este desublimată şi reîntoarsă în oceanul de energie al profunzimilor. Deci materia poate fi creată, dar şi sustrasă din cadrul diviziunilor universale, fenomen ce poate fi privit ca o „mişcare” a materiei în sus sau în jos, pe axa lumii materiale.

Pe de altă parte, dacă la nivelul fiecărei diviziuni universale ar exista o viteză limită care să fie aceeaşi, egală cu viteza luminii, atunci o acumulare de substanţă ce ar atinge masa critică pentru declanşarea unui colaps gravitaţional, acesta ar sfârşi prin a se prăbuşi în el însuşi foarte rapid. Procesul ar face ca structura materiei să fie distrusă până acel obiect va ieşi din cadrul diviziunii universale dispărând în inefabil.

Dacă însă viteza limită specifică ar creşte infinitezimal pe măsură ce coborâm în diviziuni tot mai profunde, atunci colapsul ar fi stabil o mare perioadă de timp. Aşa s-ar explica de ce protonii şi electronii au viaţă atât de lungă. Abisul negru ar fi cea mai bună reprezentare a organizării nivelice a materiei. Aceste corpuri enigmatice ar fi sfere concentrice conţinute unele în altele: o sferă de substanţă cu un miez de ortosubstanţă, unul mai mic de parasubstanţă, altul de infrasubstanţă, care la rându-i va avea un miez de quintosubstanţă, etc., coborârea oprindu-se la acel nivel în care acumulările de materie/energie nu mai sunt suficiente pentru a învinge forţele interne, ce menţin structura ultimului strat al abisului. Un astfel de obiect cosmic ar emite materie din fiecare nivel structural şi deci ar fi caracterizat de câmpuri de forţă multiple, care se interpătrund. Aşa s-ar explica de ce unele particule posedă câmp electrostatic, dar şi câmp nuclear şi cu siguranţă şi câmpuri mai subtile, cu raza de acţiune şi mai redusă.

Aşadar, tratarea sistemică a organizării materiei în cadrul diviziunilor universale, care se repetă la nesfârşit alcătuind Existenţa, are ca avantaj posibili-tatea de a extrapola, de a aplica în micro, ceea ce am descoperit în macro, de a intui nevăzutul prin ceea ce vedem în lucrurile obişnuite. Dar avantajul cel mai important este acela de a permite estimări cantitative, prin numere şi matematică, a salturilor de spaţiu-timp pe care le face materia în devenirea ei, iar acest aspect matematic a uimit oamenii de multă vreme. Revelaţia lor este aceea că lumea parcă ar fi proiectată după un plan inteligent, proporţiile şi mărimile numerelor asociate, pe care le numim constante fundamentale, păstrând între ele o armonie şi o frumuseţe care uimeşte, ca şi cum ar fi rezultatul unei alegeri raţionale şi nu sunt impuse de jocul orb al hazardului.

 

… ŞI METAFIZICE

MOTO: „Nu slujim ştiinţa dacă nu recunoaştem că proprietăţile unui electron (sau ale oricăreia din multiplele particule elementare) trebuie să includă toate proprietăţile unei structuri materiale, moarte sau vii” (Nicholas Georgescu–Roegen – „Legea entropiei şi procesul economic”, Ed. Politică, Bucureşti, 1979).

Impactul epistemologic al acestui model structural holografic al Lumii materiale este neaşteptat. Asemănarea până la cele mai intime detalii structurale a diviziunilor universale ne obligă să afirmăm că, aşa cum este posibilă viaţa în macrocosm, ea trebuie să existe la nivelul fiecărui strat existenţial de pe axa lumii materiale. Undeva profund, în adâncurile atomului, la suprafaţa ortonilor, care sunt aştri microuniversului, trebuie să existe structuri vii şi chiar forme de viaţă inteligentă…
Mai departe găsiţi în cartea „Mesajul atlanţilor”

Referinţe

4. Octav Onicescu, Pe drumurile vieţii, Edit. ştiibţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981;

5. Hermes Mercurius Trismegistus, Corpus Hermeticum, Ed. Herald, 2002;   

6. Titus Raveica, Giordano Bruno, Edit. Junimea, Iaşi, 1974;

7. Mihai Drăgănescu, Inelul lumii materiale, Ed. ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.



Teoria gravitodinamică pe pagina următoare (aici)

…………………………………………………………………………………………………………………………

Uneori, pentru a fixa nişte noţiuni sau pentru a crea o imagine mai plastică a unor fenomene, nu îndeajuns de bine intuite, este utilă o abordare mai liberă. Un fel de poveste, dar cu adevăruri incluse. O astfel de abordare cu iz SF este nuvela „Abisul interzis”. Ea pune problema lumilor incluse în alte lumi pe principiul holografic şi poate fi citită făcând clik pe titlul său scris în propoziţia anterioară.

Reclame