Relativitatea restrânsă rămâne

Dorel Bîrsan, 20-09-2017

light-3373332__340

Prin corecţiile impuse de forţele de tip Lorentz abordarea fenomenului gravitodinamic şi a celui electrodinamic devine mai bogată şi mai nuanţată, chiar dacă teoria acestor forţe adiţionale rămâne insuficient de elaborată. Nu este de ajuns să acceptăm că mişcarea unei sarcini induce în mediul exterior câmpuri magnetice sau de altă natură, va trebui să răspundem într-o bună zi şi la întrebarea de ce se induc aceste câmpuri. Este spaţiul în sine umplut de materie profundă, iar mişcarea produce turbulenţe în acest subtil eter? Cu siguranţă este o direcţie de gândire care va aduce mari surprize, dacă experimentele vor susţine mai departe axiomatica gravitodinamicii. Impunerea noilor idei implică renunţarea la Teoria Generalizată a Relativităţii, datorită subminării unuia din postulatele sale de bază. Abaterea de la linia relativistă este datorată apariţiei în ecuaţii a factorului ψ, care pare a fi oglindirea matematică a invalidării principiului echivalenţei, dând specificitate relaţiilor gravito- şi electro- dinamice, în raport cu cele relativiste. Toate consecinţele cu aspect neclasic provin din apariţia acestui factor în ecuaţiile gravitodinamicii.
Totuşi, după cum remarcam, gravitodinamica nu intră în contradicţie cu ipotezele relativităţii restrânse şi vom arăta mai departe că rezultatele ne atestă valabilitatea ambelor teorii. De aceea, va trebui să luăm în consideraţie şi corecţiile relativităţii restrânse şi putem argumenta concret acest fapt.
Întâia observaţie, care ne va plasa în subiect, se referă la modul de evaluare a vitezelor în sistemul solar. După cum am luat cunoştinţă, analiza gravitodinamică utilizează ca reper în evaluarea mişcărilor chiar punctul central, în jurul căruia se roteşte toată materia sistemului solar. Deci toate aceste viteze, ce apar în ecuaţii, sunt valabile pentru un observator situat în referenţialul punctului central, considerat în repaus, iar teoria newtoniană susţine aceeaşi idee, a punctului central imobil.
Deoarece observatorul terestru se deplasează (odată cu Pământul) cu viteza orbitală v în raport cu centrul de rotaţie, înseamnă că măsurătorile sale referitoare la lungimi şi durate vor apărea modificate datorită efectelor relativiste, în raport cu măsurătorile observatorului plasat în centrul de rotaţie.
De exemplu, măsurând perioada de revoluţie a Pământului dintr-un sistem S aflat în repaus, adică solidar cu punctul central în jurul căruia are loc revoluţia sa, vom măsura conform mecanicii clasice o perioadă de timp T0 . Dacă vom deplasa progresiv observatorul din sistemul privilegiat S, considerat în repaus, în referenţialul S’ al Pământului, el va înregistra o „dilatare” a duratei de timp în raport de S şi va măsura efectiv o perioadă de revoluţie:
274Aceasta este o consecinţă a faptului că o durată oarecare de timp ΔT măsurată dintr-un referenţial aflat în mişcare este mai mare decât aceeaşi perioadă măsurată dintr-un referenţial aflat în repaus, în raport cu clepsidra care punctează această durată.
Deoarece în referenţialul S’ al Pământului este perceput şi câmpul alconic de inducţie, conform Teoriei Gravitodinamice perioada de revoluţie va fi mai mică în raport de perioada calculată în teoria clasică şi valabilă pentru un observator din S. Această perioadă am calculat-o în capitolul 2 şi este dată de relaţia:275Observam că cele două teorii prevăd, în raport cu teoria clasică, valori ale perioadei Pământului care se anulează într-un fel. Pentru că dacă teoria relativităţii prevede o creştere a ei cu o cantitate Δτr = T0 β, Teoria Gravitodinamică prevede o micşorare a acesteia cu o cantitate Δτg = T0 b. Dacă cele două cantităţi suplimentare de timp ar fi egale, atunci n-ar trebui să observăm nici o dizidenţă între perioada prezisă de teoria clasică a gravitaţiei şi observaţii, deoarece

276

Această supoziţie, însă, pare să nu fie conformă cu realitatea deoarece, după cum am luat cunoştinţă, factorul corectiv relativist nu este perfect echivalent factorului gravitodinamic b şi deci vom măsura o creştere (sau o micşorare) a perioadei de revoluţie cu o cantitate ce reprezintă diferenţa celor două corecţii

277.png

Înlocuind în această relaţie valorile numerice cunoscute, vom obţine un rezultat inedit:

278.png

Aşadar anul sideral este mai mare cu 0,11 secunde. Astronomia modernă a evidenţiat într-adevăr că la fiecare 100 de ani trebuie să adăugăm în calendarele noastre circa 11-12 secunde pentru a ne păstra în acord cu mişcarea observată a Pământului. Actual aceste 11 secunde, care lipseau la inventariere, erau puse pe seama încetinirii mişcării de rotaţie a Pământului.
Din cele prezentate ar rezulta că însumarea corecţiei relativiste şi a celei gravito-dinamice trebuie aplicată şi în cazul unei evaluări a masei corpurilor. Evaluarea va fi făcută de pe poziţia observatorului aflat în repaus, în raport cu corpurile analizate, iar formula de calcul a masei dinamice ar trebui scrisă:

279.png

Relaţia va fi valabilă numai atunci când forţa Lorentz este interpretată prin variaţii corespunzătoare ale masei. Mai observăm că relaţia corespunzătoare mecanicii invariantive nu se mai obţine pentru ψ = –1. În acest caz se revine la formula clasică m’=mo. În cazul în care mişcarea particulelor analizate se face în absenţa câmpurilor de inducţie sau când acestea sunt situate la distanţă mare de eventuale centre de forţă electro-magnetică sau gravito-alconică, situaţie în care avem ψ = 0, relaţia se reduce la forma relativistă.
Pentru situaţia când ψ va lua valori negative (dipol inversat sau schimbarea sensului vectorului viteză cu 180°), va exista şi ecuaţia:

280.png

În acest caz, dacă – de exemplu – un electron s-ar mişca pe orbita fundamentală (ψ =1), se observă că masa dinamică devine egală cu masa de repaus, iar dacă electronul s-ar deplasa cu viteza luminii relaţia ar deveni:

281.png

ceea ce ne situează într-un paralelism interesant cu teoria scalar-tensorială Brams-Dicke, în care masa variază după aceeaşi formulă

282.png

unde λ este o mărime dată de un câmp scalar variabil. Totuşi această relaţie este doar un caz particular al relaţiei (280), caz întâlnit la corpurile supermasive precum abisurile negre (vezi anexe).
În principiu va trebui să acceptăm că relativitatea restrânsă reflectă un fenomen de sine stătător, independent de problematica forţelor adiţionale, pe care transformările Lorentz încearcă să le substituie. Îngemănarea acestor două domenii ale fizicii ar putea aduce în viitor (poate şi pe fondul unor noi descoperiri) împăcarea mecanicii clasice cu mecanica cuantică.
Legat de microcosm, să mai observăm că gravitodinamica evidenţiază şi alte aspecte inedite, care vor modifica optica de a gândi atomul. Astfel, variaţia masei inerte în vecinătatea nucleului (privit ca centru electromagnetic de forţă) conduce la necesitatea ca toţi electronii să aibă acelaşi moment cinetic, pe orice nivel energetic s-ar afla. Acest fapt rezultă din condiţia de cuantificare
283în care substituim mo din relaţia (240) şi obţinem:

284.png

Mişcarea electronului pe o orbită staţionară presupune păstrarea constantă a energiei cinetice, care se va scrie:

285.png

în care  νo este frecvenţa de rotaţie clasică a electronului.
Dacă vom scrie şi energia potenţială a sistemului nucleu-electron orbital funcţie de constanta lui Plank

286

obţinem pentru energia de legătură exprimarea:

287.png

NOTĂ : Relaţia nu trebuie confundată cu formula lui Schrödinger, stabilită teoretic ulterior formulării ipotezei lui Plank, pentru oscilatorul atomic, care se scrie:
fără numar
Am rezerve în raport cu teoria stărilor staţionare pentru că mi se pare o interpretare complicată, abstractă şi formală, ceea ce contravine Naturii, care se manifestă totdeauna după legi simple. Deoarece teoria cuantică este departe de a oglindi adevărul, consider că în chestiunea emisiei electromagnetice a electronilor orbitali nu s-a spus ultimul cuvânt, iar fenomenul emisiei mai ascunde „ceva”. Acest mister odată dezlegat va înlătura din fizică ideea de compromis, a luminii care se manifestă corpuscular-ondulatoriu, după necesităţi, şi poate va clarifica şi modul intim de acţiune al câmpurilor asupra substanţei.
Relaţia precedentă a oscilatorului atomic, revelată de experienţele ulterioare ipotezei lui Plank, ar putea ascunde o altă taină cu referire la masa reală a electronului. Substituind în cadrul ei pe ψ=n-1, cuanta de moment cinetic n hbarat= m v r  şi frecventa  νo cu exprimarea ei clasică ν=v/2πr  , relaţia energiei oscilatorului capătă forma:
288

în care  mo este masa de repaus a electronului, iar v viteza sa pe orbita cu numărul de cuantificare n.
În baza echivalenţei relativiste dintre masă şi energie se poate scrie:

fără

adică energia echivalentă cu aceea a oscilatorului atomic se poate obţine prin variaţia masei electronului de la  mo la m’.
Aşadar, masa de mişcare ar trebui să fie:

289.png

Această ultimă relaţie poate fi interpretată în baza însumării corecţiei relativităţii restrânse şi a celei gravitodinamice şi reprezintă ecuaţia masei integrale (relaţia 280). Deci, în ultimă instanţă, un electron în mişcare capătă o masă suplimentară datorată efectelor relativiste mov2/c2, dar şi un supliment de masă m0 b datorat efectelor inductive electromagnetice, iar valoarea exactă a masei de mişcare la viteza v a electronului este:

290

în care b este corecţia gravitodinamică (rel.47 b), iar β corecţia relativistă, care, în această situaţie, are forma: β=v2/c2 , coeficientul ½ fiind absent. Acest fapt nu este o inconsecvenţă deoarece unele experienţe au arătat că acest coeficient este unitar în cadrul corecţiei relativiste, după cum arătam în nota de subsol anterioară.
De remarcat faptul că energia oscilatorului sub forma din (288) este valabilă pentru un observator aflat în repaus în raport cu electronul orbital. De asemenea, pentru electronii periferici sau pentru cei care părăsesc edificiul atomului (ψ=0) corecţia gravitodinamică devine nesemnificativă, relaţia în discuţie revenind la forma relativistă.
În concluzie, pornind de la ideile exprimate în paragraful 4 al capitolului 2 „Corecţia perioadelor de revoluţie”, conform cărora corecţiile relativităţii restrânse trebuie cumulate cu corecţiile gravitodinamicii, fapt încercat şi de Einstein în teoria generalizată a relativităţii, dar mergând pe calea spaţiului special cu patru dimensiuni, se poate ajunge la energia reală a oscilatorilor atomici, aşa cum au arătat experienţele, dar păstrându-ne în spaţiul firesc tridimensional în care se manifestă efecte inductive.
Forma sub care apare energia cinetică în relaţia (288) include două componente: o componentă pur mecanică mov2 funcţie de masa de repaus şi o componentă inductivă în care masa electronului este  moψ

fara4.png

Deoarece ψ la nivelul orbitei electronului este dat de efectele magnetice asociate mişcării ar fi de înţeles că  moψ reprezintă chiar masa inertă, dar în relaţie cu fenomenele inductive magnetice, iar inerţia electronului este de natură electromagnetică.
Conform celor arătate ar rezulta că pentru electroni masa de repaus este echivalentă cu masa grea prin factorul de cuplaj electromagnetic ψ. Rămâne obsesia de a înţelege de ce la nivel micro ψ = n-1 , iar la nivelul sistemului solar ψ = n-1/2.
Mergând cu simetria mai departe, pentru a realiza o imagine reală a atomului trebuie să acceptăm şi existenţa unui vârtej de ortosubstanţă în cadrul său, ortosubstanţa fiind alcătuită din preentităţi microfizice ce intră în componenţa tuturor particulelor elementare. Ea îndeplineşte în microcosm acelaşi rol pe care îl îndeplineşte substanţa pulverizată la nivelul cosmosului mare. Asemenea vârtejuri de ortosubstanţă ar trebui să existe în jurul tuturor particulelor materiale. Ele pot fi numite şi vârtejuri eterice.
Din vârtejul de ortosubstanţă se creează permanent ortoni, care conduc spre formarea şi a altor particule elementare, iar schimbul de energie între particule şi câmpul gravitaţional, la nivelul structurii lor intime, ar putea sta la baza stabilităţii lor, câmpurile fiind oceane de energie din care aceste particule se alimentează continuu. Modul în care particulele preiau energia din câmpul gravitaţional constituie, la nivelul intim al particulelor elementare, baza interacţiunii gravitaţionale.
Dacă la expulzarea unui electron din edificiul numit neutron se are în vedere o posibilă interacţiune cu acest vârtej existent în jurul protonului, atunci se poate înţelege procesul fără a mai necesita neutrinii: particule fantomă care se lasă atât de greu prinse în capcanele experimentatorilor. Electronul expulzat va ceda mai multă sau mai puţină energie funcţie de traiectoria lui prin acest vârtej, pe care îl poate traversa direct, pe direcţia razei vectoare, caz în care va pierde mai puţină energie, sau executând o mişcare spiralată prin vârtej, situaţie ce poate să-i reducă energia cinetică la zero. De aici spectrul continuu de valori a energiei electronilor expulzaţi la dezintegrarea neutronului (0…0,78 MeV). Micimea particulelor care materializează vârtejul (10-32 –10-30 m) explică imposibilitatea detectării lor.
Observăm că pornind de la fapte, aparent neînsemnate, cum a fost descoperirea din această lucrare (mo ≠ mi), se profilează aspecte atât de variate în explicarea măreţului edificiu al lumii materiale. Toate cunoştinţele noastre se îngrămădesc în lumea atât de minusculă a atomului tocmai pentru că prezintă aceeaşi complexitate ca şi universul mare în care trăim.
Desigur că implicaţiile teoretice expuse aici nu pot fi nişte certitudini şi o teorie care aspiră la perfecţiune nu se lansează prea mult în presupuneri şi ipoteze, dar nu trebuie uitat că orice idee înainte de a fi devenit certitudine s-a ivit mai întâi în zona crepusculară a ipoteticului. Înţelegerea vine cu paşi mărunţi şi rămânem departe de o eventuală îngemănare a tuturor acestor fragmente de cunoaştere, cum sunt mecanica clasică, relativitatea, mecanica cuantică, electro- şi gravito-dinamica, într-o teorie unică, prin care să poată fi explicate toate fenomenele, însă existenţa unei asemenea posibilităţi e mai mult decât sigură.
Aşadar, se va ajunge vreodată la o unificare a microfizicii cuantice cu astronomia? Noi credem că există o astfel de posibilitate, deoarece unitatea lor informaţională le va face compatibile la un anume moment. Cuantificarea orbitelor în sistemul solar şi în cadrul atomilor, această „intervenţie” inteligentă a Naturii în organizarea materiei, este o dovadă a principiilor unitare care guvernează lumea şi tocmai această unitate trebuie reflectată într-o teorie generală a Naturii.
Einstein se arăta optimist în posibilitatea fundamentării unei teorii unitare a materiei. El arăta că „trebuie să ajungem la legile câmpului gravific. Pentru aceasta va trebui să ne servească drept model ecuaţia lui Poisson din teoria lui Newton

291bun.png

Această ecuaţie se bazează pe ideea că densitatea ρ a materiei ponderabile provoacă câmpul de gravitaţie” [11; p.97].
Este de înţeles că Einstein a mizat pe concluzia cea mai probabilă din punct de vedere clasic, unde simpla prezenţă a masei înseamnă manifestarea unui câmp gravitaţional. Relaţia însă, ar putea fi interpretată şi invers, astfel încât, un câmp preexistent (să zicem câmpul unei unde gravitaţionale) să creeze densitatea ρ sau, cel puţin, să aducă un aport suplimentar de densitate.
Ideea este susţinută de anumite relaţii gravitodinamice care au legătură cu potenţialul Laplace-Poisson. Astfel, dacă din punct de vedere al electrodinamicii, energia înmagazinată în câmpul magnetic pe unitatea de volum (concentraţia de energie magnetică) într-un punct oarecare, este dată de relaţia:
292.pngconform simetriei (sau dintr-o analiză separată, pe principii gravitodinamice!) trebuie să existe o relaţie similară formal, care să exprime concentraţia de energie a câmpului alconic, într-un punct oarecare din spaţiul undei gravitaţionale

293.png

Scriind pe ao din relaţia (150) va rezulta:

294.png

unde  gi reprezintă intensitatea componentei gravitaţionale din câmpul undei
(în cazul undelor valorile instantanee ale intensităţilor câmpurilor componente sunt legate în relaţia: gi /A = c, , cu c viteza luminii).
Presupunem că în spaţiul străbătut de unda gravitaţională există materie pulverizată la o densitate ρ şi că toată această energie a undei, dintr-o unitate de volum, va fi convertită în energie cinetică, regăsindu-se în energia materiei pulverizate. Energia cinetică pe unitatea de volum va fi:

295.png

şi la un moment dat concentraţia energiei cinetice trebuie să echivaleze concentraţia de energie din câmpul undei, adică:

fara3

v fiind viteza medie a entităţilor ce materializează norul difuz, care umple unitatea de volum.
Dacă perioada şi amplitudinea undei sunt suficient de mari, atunci entităţile materiei difuze pot atinge viteza luminii, caz în care relaţia precedentă capătă forma:

296

relevând o dependenţă a densităţii, din spaţiul traversat de o undă gravitaţională, de intensitatea componentei de câmp alconic specifică ei. Putem oare trage concluzia că variaţiile câmpurilor undelor gravitaţionale provoacă, în spaţiul străbătut de ele, variaţii proporţionale ale densităţii materiei, în fază cu frecvenţa undelor? Oare expansiunea observată a universului este dată de o posibilă undă gravitaţională care traversează universul?
Este posibil ca valori mari ale câmpurilor unei unde să genereze densitate? Răspunsul ne parvine din microcosm unde, spre exemplu, la impactul a două unde electromagnetice de mare energie se creează o pereche electron-pozitron. Revenind la nivel macrocosmic şi în virtutea celor expuse, apare întrebarea firească: este oare universul doar o apariţie efemeră din câmpul unei uriaşe unde gravitaţionale, care îl alimentează cu energie şi care îl face să pulseze periodic?
Clarificarea acestei chestiuni va necesita şi alte informaţii, dar este demn de remarcat un fapt straniu şi anume „că densitatea de energie a razelor cosmice (10-14 – 10-13  j/m3) este comparabilă cu densitatea de energie a câmpului magnetic galactic (B2 /8π), cu densitatea de energie a gazului interstelar (ρv2/2) şi cu densitatea de energie radiantă, corespun-zătoare radiaţiei electromagnetice provenind de la stelele Galaxiei” [14;p.218]. Numitorul comun al acestor adiacenţe numerice ar putea fi o undă gravitaţională care include în bucla ei universul local al Galaxiei.
Relaţia lui Poisson, despre care Einstein credea că este una din legile câmpului de gravitaţie, reprezintă, de fapt, una din ecuaţiile undelor gravitaţionale, în simetrie cu relaţia:

297.png

care reprezintă una din ecuaţiile undelor electromagnetice, ρe fiind aici densitatea de sarcină electrică.
De remarcat că potenţialul Poisson este dedus în interiorul unui corp fără rotaţie proprie, iar elementul de masă dm asupra căruia acţionează câmpul de gravitaţie este, de asemenea, în repaus relativ în interiorul acestui corp generator de câmp. Relaţia lui Poisson trebuie completată în cazul unui corp cu rotaţie proprie sub forma:

298

Dacă elementul de masă dm plasat în interiorul corpului cu rotaţie proprie este antrenat cu aceeaşi viteză liniară v atunci relaţia potenţialului poate fi scrisă:
299

În dezvoltarea relaţiei am folosit informaţia din (150) pentru a scoate în evidenţă dependenţa potenţialului Poisson de permeabilitatea alconică a şi de concentraţia de energie, care poate fi exprimată de raportul ΔΦ/ao
300.png

unde, alături de concentraţia de energie gravitaţională (ρc2), trebuie luată în calcul şi concentraţia de energie cinetică v2/2).
În viziunea gravitodinamicii teoria clasică îşi păstrează propria individualitate, ca teorie a câmpului gravitaţional static, a interacţiunii corpurilor aflate în repaus relativ. Ea ne apare ca un caz ideal al realităţii deoarece în univers corpurile sunt supuse mişcării, repausul fiind relativ şi manifestându-se recesiv într-un univers cuprins de mişcare.
Energia întunecată, atât de trâmbiţată de cercetătorii cosmosului mare, nu este altceva decât energia câmpurilor alconice generate de mişcarea marilor aglomerări de masă, iar materia neagră doar o invenţie care trebuia să suplinească forţele suplimentare de natură nucleară, existente între aceste aglomerări de masă. Desigur nu este chiar atât de inspirată folosirea termenului de câmp nuclear de inducţie şi era necesară o altă denumire, când este vorba de apariţia acestui câmp nuclear în afara nucleului atomic şi de aceea am fost nevoit să „botez” aceste câmpuri nucleare induse cu numele de câmpuri alconice. Dar nimic nu este etern şi sunt convins că generaţiile viitoare vor simplifica totul, renunţând la multe noţiuni, când se va dovedi că toate aceste câmpuri induse (inclusiv cel magnetic) nu sunt decât manifestări ale unui eter subtil, care este antrenat de mişcarea corpurilor, fiind cauza efectelor inductive şi a forţelor de tip Lorentz.
Era tot mai evident că trebuia realizată o mare schimbare de referenţial în domeniul gravitaţiei şi poate în întreaga noastră ştiinţă, dar această schimbare nu înseamnă trecerea pe o linie moartă a teoriei newtoniene sau a relativităţii restrânse, ci dimpotrivă, ridicarea lor la o nouă treaptă de înţelegere. Urcarea acestei trepte va trebui să înceapă prin profilarea unei viziuni filozofice mai adecvate a realităţii, pe care deocamdată n-o putem înţelege decât în cadrul limitat al materiei structurate. Chiar ontologia în sine va trebui să-şi găsească în viitor o rezolvare în care să primeze principiile de tip structuralist, pe cât posibil susţinute şi cu ajutorul fizicii.
În această direcţie, tentativa modestă de interpretare a fenomenului gravitaţional, schiţată în paginile acestei lucrări, dincolo de abordarea matematică simplistă, se doreşte a fi – în primul rând – o încercare de răsturnare a referenţialului ideologic relativist, în care fenomenul gravitaţional apare profilat într-un mod estompat, şi se pare că prin simplitatea şi prin temelia ei pur fizică, gravitodinamica e aptă să deschidă înţelegerii o cale nouă, care poate însemna pentru ştiinţă un pas făcut spre râvnita teorie unitară a materiei, iar pentru cercetare debarcarea pe un pământ al făgăduinţei.

3.3.5. Accelerarea expansiunii universului

Cele descrise până la acest punct al teoriei gravitodinamice ar trebui completate cu manifestări ale fenomenului gravito-alconic la scara mare a cosmosului, unde câmpul gravitaţional şi alconic ating valori colosale animând universul.
În principiu, spaţiul universului este străbătut de câmpuri gravitaţionale şi alconice în toate direcţiile, alcătuind un mediu energetic subtil cu o densitate diferită de zero. Apoi este logic ca aceste energii subtile să tindă să se omogenizeze, fapt dovedit de observaţia din paragraful anterior, că densitatea de energie a razelor cosmice, a câmpului magnetic, a gazului interstelar şi aceea a radiaţiei electromagnetice radiante sunt aproximativ egale între ele. Deci şi densitatea de energie alconică ar trebui să aibă o valoare comparabilă cu celelalte forme de energie, având  10-14÷10-13 J/m3. Tocmai interacţiunea dintre câmpurile gravito-alconice şi materie face ca frontul undelor să cedeze energie corpurilor ponderabile întâlnite în cale.
Practic, dacă într-un volum de 1 m3 există particule cu sarcină gravitaţională aflate în repaus, după trecerea unui front de unde gravitaţionale aceste particule vor primi energie cinetică şi la un moment dat densitatea de energie cinetică din volumul unitate considerat va fi egală cu densitatea de energie gravito-alconică din frontul undei. Transpunerea matematică a cestui fapt este dat de egalitatea relaţiilor:

301.png

Relaţia arată că particulele considerate în exemplul anterior au primit mişcare prin intermediul unei forţe F=mg=m v(4πGρ)1/2 , unde ρ este densitatea de sarcină gravitaţională din spaţiul traversat de unda gravito-alconică. Şi dacă pe perioade relativ mici ρ=const, se observă că aceasta este o forţă proporţională cu viteza (F = v · const.). Această forţă ar trebui să acţioneze pe direcţia mişcării particulelor şi deci în intervalul de timp considerat particulele îşi vor accelera mişcarea proporţional cu viteza.
În acest sens principiul I al dinamicii newtoniene este un caz ideal, iar în interiorul unui univers sarcinile gravitaţionale (considerate negative) sunt accelerate de o forţă proporţională cu viteza şi cu rădăcina pătrată a potenţialului Poisson:

302

Considerând acţiunea acestei forţe în sistemul solar, unde densitatea spaţiului interplanetar este de circa 10-25 Kg/m3, se observă că respectiva constantă este de acelaşi ordin de mărime cu constanta de expansiune a lui Hubble (~10-18s-1 ), având chiar aceeaşi dimensiune.
În contextul evidenţiat rezultă că şi în sistemul solar planetele sunt accelerate pe orbitele lor, care devin cvasieliptice şi în timp se extind, îndepărtându-se de Soare. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu sateliţii planetelor, iar din mişcarea de îndepărtare a Lunii de Pământ se poate calcula cu precizie mărimea constantei din relaţiile de mai sus.
Forţa gravitaţională pe direcţia vitezei, acţionând pe durata unui interval dt va avea ca efect o creştere a energiei cinetice echivalentă cu variaţia energiei potenţiale dEp=m g dr.

Mai exact:303.png

Va rezulta:

304.png

Din faptul că Luna se îndepărtează de Pământ cu circa 5 cm per an se poate calcula valoarea lui H:

305

Constanta de expansiune calculată la nivelul sistemului solar este mai mare decât aceea determinată din observaţii asupra deplasării spre roşu a luminii emisă de stelele îndepărtate, deoarece densitatea ρ este mai mare în mediul interplanetar decât în mediul interstelar şi intergalactic.

Notă: Iniţial constanta lui Hublle a fost estimată la valoarea de 65 ± 15 Km/s·Mpc. În 2001 s-a găsit o valoare de 72 ± 8 Km/s· Mpc, iar, conform celor arătate, gravitodinamica propune o valoare a lui H de 126 Km/s· Mpc, estimată din expansiunea orbitei Lunii, respectiv H = 4,12 · 10-18 s-1 . 

Prin intermediul forţei induse de oscilaţiile gravito-alconice este imprimată o importantă cantitate de mişcare materiei din univers. Practic toate mişcările de rotaţie ale planetelor, stelelor şi galaxiilor provin din energia vibraţiilor gravito-alconice care se propagă prin univers. Nu există materie şi energie neagră, după cum proclamă pro-relativiştii, ci doar energie gravito-alconică înmagazinată în unde gravitaţionale de mare peri-oadă, care influenţează existenţa şi evoluţia corpurilor ponderabile din univers (adică planete, stele, galaxii, supergalaxi).
În univers toate mişcările tind să se accelereze uniform, datorită acţiunii forţei gravitaţionale induse, iar viteza unui corp nu mai corespunde relaţiei clasice cunoscute, care trebuie modificată astfel:

306

Deoarece H este foarte mic (10-18 s-1) se observă că factorul (1+Ht) este aproximativ unitar pe perioade relativ mici de timp, dar devine semnificativ la scara mare de timp a cosmosului.
Trebuie specificat că forma relaţiei clasice se modifică doar atunci când mişcarea are loc pe direcţia x şi y, în timp ce pe direcţia z (pe care o identificăm cu axa lumii, ce uneşte polul nord ceresc cu polul sud ceresc) forţa gravitaţională indusă este nulă.
Toate mişcările corpurilor din univers provin din câmpul undei gravito-alconice care îl traversează. Chiar evoluţia lor este determinată de energia uriaşei unde care le dinamizează. Astfel, galaxiile sunt sisteme stelare instabile, în timp stelele fiind accelerate şi extrase din câmpul nucleului galactic. Timpul în care o stea din trena Galaxiei atinge viteza de evadare se poate determina simplu în ideea că steaua din trena Galaxiei porneşte din repaus (v0=0):

307.png

În realitate stelele nu ajung la această vârstă, consumându-şi energia termică în circa  10ani, dar intervine şi un alt aspect al evoluţiei stelare, deoarece pe măsură ce ele se îndepărtează de nucleul galactic îşi măresc volumul, ceea ce va duce inevitabil la afectarea echilibrului hidrostatic şi în final la explozia lor. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu planetele din sistemul solar, acestea dilatându-se în volum pe măsură ce forţa indusă le îndepărtează de Soare. Asta datorită mişcării cu dilatare-contracţie a planetelor, dată de elipticitatea orbitelor, iar planetele se contractă când sunt în periheliul orbitei şi se dilată cu o rată egală când ajung în afeliu, după cum am luat cunoştinţă în capitolul 2, paragraful 9.4.
Deci gravitodinamica nuanţează modul de „funcţionare” şi evoluţie al galaxiilor. Considerând că Soarele se roteşte în Galaxie pe o orbită spirală cu pasul foarte mic, iar de la formarea sa şi până azi a efectuat un număr n de rotaţii, se poate estima acest număr. În ideea că viteza de rotaţie a Soarelui în Galaxie a fost imprimată exclusiv de forţa gravitaţională indusă, atunci:

308.png

Astronomii, prin metode total diferite, au calculat că sistemul solar a efectuat circa 25 rotaţii de la „naşterea” sa şi până în prezent. Totuşi aceste consideraţii sunt pur teoretice, căci, dacă între timp unda gravito-alconică şi-a inversat sensul câmpurilor, adică Galaxia a fost traversată de mai multe oscilaţii (considerate sinusoidale) atunci condiţiile problemei se modifică. În acest sens galaxiile ar trebui să prezinte dilatări şi contracţii succesive, sincrone cu oscilaţia undei, iar în semiperioada următoare ar trebui ca acceleraţia forţei gravitaţionale induse să acţioneze în sens contrar, respectiv să tindă a încetini mişcarea stelelor, care se vor îngrămădi în zona nucleului, iar Galaxia îşi va micşora volumul.
Asemenea faze de evoluţie galactică ar trebui să fie vizibile pe distanţele astronomice ale cosmosului mare, unde galaxiile vor prezenta evoluţii diferite pe traseul desfăşurării în spaţiu a undei gravitaţionale, adică vor fi vizibile galaxii care sunt dilatate, care se rotesc într-un sens, contractate şi galaxii care se rotesc în sens contrar. Vizualizarea lor depinde de cât de departe se poate privi în cosmos şi de cât de mare este perioada undelor gravito-alconice care traversează spaţiile.
Aşadar, asupra planetelor, dar şi asupra stelelor din Galaxie acţionează două forţe aproximativ egale: una pe direcţia vitezei (forţa gravitaţională indusă) şi alta pe direcţia razei vectoare (forţa de tip Lorentz), dată de componenta alconică a undei, axele de inerţie ale corpurilor cosmice aliniindu-se aproximativ la liniile de câmp alconic. Când axa de inerţie a unui corp face un unghi θ cu liniile de câmp alconic din frontul undei, aceasta va executa o mişcare suplimentară de precesie. Chiar şi galaxiile trebuie să prezinte o precesie a axelor de inerţie p) egală cu 1/2 din valoarea instantanee a intensităţii câmpului alconic, ce poate fi tocmai valoarea lui H la un moment dat.
Fluxul de particule elementare cosmice, de mare energie, detectate pe Pământ, este energizat prin acţiunea forţei gravito-alconice pe parcursul a mii de ani lumină, care accelerează particulele până la viteza luminii.
Existenţa acestor unde gravitaţionale de mare perioadă este sigură, iar energia lor este o sursă importantă de dinamizare a universului.
Conform relaţiei (308) viteza câştigată de o planetă la o rotaţie completă în jurul Soarelui este Δv =2π r H. Dacă vom pune condiţia ca în decursul unei rotaţii viteza imprimată de forţa alconică să fie egală cu viteza de evadare, se poate determina raza de la care un corp de masă M nu mai poate păstra în vecinătatea sa alte corpuri satelit:

309.png

Pentru Soare această rază, pe care o vom numi orizont alconic al unui astru, este de 7,34 · 1017 m (77,6 a.l.), iar orizontul alconic al Galaxiei este situat la 3,69 · 1021 m, fiind de 1,72 ori mai aproape decât orbita fundamentală specifică Galaxiei. Numărul 1/1,72 aminteşte de constanta gravitodinamică de cuplaj, fiind egal cu 0,5813, ceea ce pare a fi o altă coincidenţă ciudată, acest număr regăsindu-se în multe rapoarte ale măsurilor specifice abisurilor negre.
Se desprind din cele arătate două observaţii care trebuie reţinute:
• La nivelul mare al cosmosului câmpurile variabile gravito-alconice aduc un aport energetic semnificativ, undele de mare perioadă fiind „motorul” care întreţine mişcarea la nivel galactic şi supragalactic.
• În interiorul unui univers, datorită prezenţei câmpurilor alconice şi gravitaţionale variabile, toate mişcările sunt uniform accelerate, agentul accelerator fiind forţa proporţională cu viteza şi cu rădăcina pătrată a potenţialului Poisson.
Aceste două observaţii vor modifica radical modul de înţelegere al „funcţionării” sistemelor din macrounivers.

Referinţe

11. Albert Einstein – Teoria relativităţii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1957 (trad. din lb. engleză)

14. Vasile Ureche – Universul, astrofizică, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1987.

Lipsurile teoriei relativităţii sunt compensate prin teoria gravitodinamică, în care fenomenul gravitaţional apare zugrăvit mai real, fiind readus în spaţiul firesc cu 3 dimensiuni, însă, alături de forţa gravitaţională, trebuie pusă o forţă adiţională (de tip Lorentz), rezultat al mişcării relative a sarcinilor gravitaţionale. Detalii şi amănunte în cartea „Idei pentru o teorie dinamică a gravitaţiei”. 

Reclame