TRG exit

Bîrsan Dorel, © · 16 - 09 - 2017

mc patrat

MOTO: Cercetătorul naturii trebuie să fie pregătit să asculte orice sugestie, dar să-şi formeze singur judecata. El nu trebuie să se cramponeze de anumite fenomene, el nu are voie să aibă ipoteze favorite, să urmeze doctrinele vreunei şcoli sau ale vreunui maestru. El nu trebuie să se lase condus de respectul faţă de persoane, ci numai faţă de fapte” (Michael Faraday)

Dacă spui cuiva că eşti pasionat de ştiinţă, în proxima secundă vei fi cercetat atent cu privirea, ca nu cumva să fi sărit de pe fix. Dacă îi mai spui că eşti şi autodidact, deja părerea lui e clară, chiar dacă nu o afirmă pe faţă. Apoi eşti întrebat la ce îţi foloseşte. Nu poţi răspunde, deşii ai unele intuiţii, dar ar fi prea laborios pentru ei, şi dacă nu vor înţelege îţi este teamă să nu cumva să-ţi pună prea repede eticheta de ciudat. Că idealist oricum te vor considera. Cum să pierzi timp din viaţă doar pentru a înţelege ce este gravitaţia? Sau de ce oamenii din neolitic construiau piramide? Mai bine asculţi manele, joci volei sau ieşi la terasă, la o bere. E mai cool, iar acolo găseşti lume şi o mai pui şi de o afacere, ceva.

Şi până la urmă de ce sunt unii oameni atraşi spre ştiinţă, spre a înţelege fenomenele, spre a descifra ce se ascunde în spatele lucrurilor şi cum fiinţează acest miracol numit univers?

E întrebare grea. Unii o fac pentru că se cred în stare, adică au potenţial inventiv. Alţii din plictiseală şi pentru a ieşi din eternul cotidian. Poate aşa cred indiferenţii despre ei, adică cei care se adaptează la lume, fără să-i intereseze cât de puţin cum funcţionează. Pasionaţii însă ştiu că sunt şi „motoare” interne motivaţionale, ce vin din străfundul sufletului omenesc, deoarece gândurile curg cauzal, imperturbabil. E greu să li te opui şi îţi trebuie multă străduinţă să le opreşti din cursul lor. Ele izvorăsc dintr-o sursă internă greu de identificat. Şi pare că sunt vii, căci gândurile au veleităţi şi se atrag unele pe altele. Sau se resping. Gândurile bune atrag gânduri bune. Cele rele tot spre gânduri rele curg, dar şi unele şi altele, cu timpul, ies din sfera mentală şi îşi fac loc în viaţa fiecăruia. Dacă vei gândi la adevăr şi ştiinţă, vei fi asaltat de gânduri din acest domeniu. Trebuie să fi totuşi un bun selector. Să alegi ceea ce este necesar la un moment dat şi, pe deasupra, să fi dotat cu un minim „bun simţ”. Pentru că gândurile pot sări repede bariera realului, plasându-te în plin fantastic.

Poate că într-un univers infinit nu există fantastic şi toate afirmaţiile sunt susceptibile de a fi adevărate, dar înainte de a aduce în lume asemenea idei ele trebuie să se potrivească la modelul conceptual al timpului prezent şi să se preteze la a fi exprimate cu limbajul timpului prezent. Chiar noţiunile noi vor fi definite în termeni consacraţi, altfel nu vor avea cum să fie înţelese.

Viitorul ştiinţei se ridică pe temelia fondată de înaintaşi, dar şi pe experimente noi, ce pot deschide alte orizonturi de gândire în interpretarea unui fenomen. Aceste căi spre noutate pot să vină brusc printr-o inspiraţie de moment sau pot să vină după ani îndelungaţi de căutări. Saltul în ştiinţă, însă, vine după o perioadă de acumulare cantitativă şi după ce ţi-ai format o idee de ansamblu despre ştiinţa prezentului. Ruperea de prezent e descoperire, e salt în viitor, dar nu te poţi rupe definitiv de fundamentele prezentului, dacă vrei ca ideea (premisa, teoria) să nu rămână doar o simplă ipoteză.

Tot ceea ce construim ideatic şi însăşi ştiinţa noastră are aspectul unei piramide. Mai întâi, la bază sunt aşezate fundamentele (concepte, principii, experimente cruciale) apoi nivel după nivel se înalţă constructul teoretic. El nu trebuie să iasă din cadrul normelor de bază. Orice idee care invalidează unul din principiile de bază este respinsă, deoarece riscă să dărâme tot eşafodajul. Din acest punct de vedere ştiinţa este restrictivă, are direcţii care se îngustează cu timpul, iar principiile de bază nu mai permit diversificarea. De aceea se trece la nuanţarea principiilor prime. Astfel, mecanica lui Newton este validă – spun relativiştii – dar numai pentru viteze v«c. Universalitatea legilor mecanicii newtoniene este restrânsă, deoarece pe măsură ce particulele care interacţionează devin tot mai mici, principiile clasice nu mai sunt aplicabile. Se intră în domeniul mecanicii cuantice. La fel, în electromagnetism, unde există o lege clară conform căreia orice sarcină electrică în mişcare pierde energie, prin radiaţie electro-magnetică, dar Max Plank a venit cu un amendament: electronii care se mişcă pe anumite orbite, caracterizate de un număr de cuantificare (n) întreg, nu emit unde electromagnetice. Şi tot aşa se pot aduce amendamente legilor de bază (devenite clasice) până când anumite ramuri ale ştiinţei devin simple ideologii. Şi cu cât o teorie devine mai matematizată, cu atât ea devine mai abstractă şi mai îndepărtată de adevăr, căci matematica tinde să umple cu abstract golurile de interpretare a fenomenelor. Karl R. Poper s-a prins de situaţie încă din anii ’80 afirmând că „Interpretarea ortodoxă a mecanicii cuantice nu constituie o parte a fizicii, ci o ideologie. De fapt ea este o parte a ideologiei moderniste; şi ea a devenit o modă ştiinţifică ce reprezintă un obstacol serios în calea progresului ştiinţei” [1, pag. 297].

Un obstacol şi mai mare este monopolizarea ştiinţei de către o anumită teorie, nu îndeajuns de demonstrată experimental, ca fiind adevărată. Aşa au evoluat lucrurile cu Teoria Relativităţii Generale (TRG), care deşi este trâmbiţată pe toate canalele posibile şi umflă în volum toate cărţile despre fizică, ea nu a dat încă o interpretare corespunzătoare fenomenului gravitaţional. Ba chiar a devenit o piedică în calea înţelegerii acestui fenomen, căci interpretarea câmpului gravific prin modificări ale spaţiu-timpului, din vecinătatea corpurilor ponderabile, este o alegere primitivă şi aberantă.

Mi-a plăcut cum a sintetizat acest aspect Nichita Stănescu, din punctul de vedere al unui om, zice el, „care nu ştie fizică” şi care „reinventează fizica”. Într-un fel s-a ascuns în spatele unei măşti de novice în ale fizicii, pentru a striga adevărul de poet genial: „Universul pluridimensional este greu de înţeles şi fals. Lumea cu patru dimensiuni e o copilărie matematică, o confuzie şi o barbarie a gândirii umane” [2, pag. 101].

Înainte de a sări în sus doi metri, relativiştii consecvenţi să-şi amintească faptul că TRG îşi are începutul într-un joc al lui Hendrik A. Lorentz, cel care tocmai pusese la punct aparatul matematic prin care definea forţa magnetică, ce azi îi poartă numele. Dar aceasta era o forţă ciudată, ce acţiona supra sarcinilor electrice când se mişcau într-un câmp magnetic, dar care nu avea nici o componentă pe direcţia vitezei, fiind permanent perpendiculară pe vectorul viteză. O forţă care doar abate sarcinile electrice de la linia dreaptă i-a părut lui Lorentz ca fiind atipică, gândind (probabil) că vina pentru acest comportament l-ar putea avea spaţiul însăşi traversat de acel câmp magnetic. El a încercat să găsească un reper în raport de care această forţă să dispară, adică să devină nulă. Fiind un efect de referenţial, ca şi manifestările de câmp magnetic, este evident că numai într-un sistem de referinţă în care câmpul magnetic dispare, această forţă magnetică s-ar putea anula. Dintr-o joacă banală Lorentz a dedus transformările care îi poartă numele şi a conchis că, plasând sarcinile ce interacţionează electromagnetic într-un sistem de referinţă privilegiat, în care coordonatele spaţiu-timp-viteză se modifică, conform acestor transformări, forţa magnetică suplimentară dispare, iar corpurile se vor mişca pe nişte curbe (numite mai târziu geodezice) fără să necesite o forţă suplimentară pentru asta.

Sintetic, Lorentz a găsit un procedeu matematic prin care forţa magnetică să fie substituită, aplicând modificări de coordonate pentru corpurile care traversează un spaţiu în care există un câmp magnetic. Ei bine, Einstein observând că acest procedeu a funcţionat pentru situaţia interacţiunii electromagnetice, s-a gândit să-l extindă şi la nivelul interacţiunii gravitaţionale. Aşa s-a născut TRG, care aplicată la nivelul sistemului solar a adus unele corecţii teoriei newtoniene a gravitaţiei. El era conştient că demersul său e ceva provizoriu şi nu poate dura prea mult într-o fizică adevărată şi „…îl şoca pe Cornelius Lanczos în 1922 spunând că teoria sa reprezintă doar un stadiu trecător; îl numea «efemer»” [1, pag. 296].

Anii au trecut şi ca orice teorie, cu sprijin masiv în rândul somităţilor lumii, s-a supermatematizat, definind spaţii cvadri-dimensionale, mincowskiene şi anti-mincowskiene, cu metrici care de care mai sofisticate, trecându-se la spaţii cu 5 şi chiar 11 dimensiuni. Dar noutăţi în materie de gravitaţie nu au apărut, în afara unui discurs ce devine din ce în ce mai ermetic şi mai înşelător.

„Jocul” relativist, în sens general, ţine de un secol şi gravitaţia încă nu şi-a dezvăluit tainele. Formalitatea precară a axiomaticii relativiste este relevată şi de faptul că TRG nu a adus în atenţie nici o constantă fundamentală a materiei, care să aibă caracter de noutate. Constanta relativistă a gravitaţiei (8πG/c2) cu dimensiuni de m/Kg nu este decât un cumul de constante cunoscute: numărul transcendent π, constanta gravitaţiei G, şi viteza luminii c, deja cunoscută ca o constantă în spaţiul vid, din teoria electromagnetică a lui Maxwell. Este invocată uneori ca fiind de sorginte relativistă constanta cosmologică, dar aceasta este doar un parametru, funcţie de care universul este închis, deschis sau staţionar. O simplă speculaţie teoretică ce nu are girul de adevăr demonstrat.

Sunt chiar prevederi ale TRG care nu se potrivesc cu faptele observaţionale, una dintre ele este corecţia adusă perioadei de revoluţie a Pământului, conform căreia anul tropic ar trebui să fie mai mare decât cel clasic (calculat din teoria lui Newton) cu 0,93 secunde (93,72 secunde per secol). Datele observaţionale infirmă această predicţie relativistă, în realitate anul tropic crescând cu 11 secunde la un secol, secunde care se adaugă secvenţial în calendar pentru a-l pune în acord cu mişcarea observată a Pământului [3, pag 142].

Cele 11 secunde/secol nu pot fi explicate nici în ideea frecării provocată de maree, care este responsabilă doar de 7 secunde per secol, din cele 18 secunde pe secol, cu care rămâne în urmă „orologiul” Pământ, în raport cu stelele fixe. Şi totuşi se trec sub tăcere aceste scăpări ale TRG, care nu poate explica coerent observaţiile.

Referitor la deviaţia luminii de la linia dreaptă, în vecinătatea Soarelui (deflexia razelor luminoase) s-a observat că unghiul de deflexie variază în timp, funcţie de activitatea solară, fapt ce nu poate fi explicat relativist, dar nici în viziune clasică.

Nici faptul că în zonele polare, pe direcţia axei de inerţie, Soarele (şi planetele) prezintă nişte deschideri sub formă de pâlnie, care se afundă în masa Soarelui, ca un vârtej (tornadă) nu poate fi explicat în baza TRG. Iar acestea sunt date observaţionale evidente care îşi cer o explicaţie.

Urcând la nivelul Galaxiei TRG nu ajută cu nimic înţelegerea ei şi nu poate explica mişcarea ciudată cu viteză constantă a stelelor din trena galaxiei, care în marea lor majoritate se rotesc diferenţiat, chiar dacă sunt plasate la aceeaşi distanţă de nucleul galactic. Din cauza lipsei de răspuns a TRG la aceste date observaţionale sau inventat „materia neagră” şi „energia neagră”, pentru a compensa lipsurile teoriei în explicarea dinamicii galaxiilor.

În schimb, în pofida tuturor acestor lipsuri ale TRG, se continuă cu elaborarea de modele teoretice, care de care mai fantastice şi imposibil de verificat, cum ar fi ideea creării energiei din nimic, odată cu naşterea universului, în urma exploziei iniţiale, care a generat şi energia cinetică ce dilată universul la infinit. Sau, mă rog, până la un moment în care forţele atractive gravitaţionale vor deveni dominante, iar expansiunea se va opri şi va fi înlocuită de contracţie. Ori asta e pură speculaţie, mai ales că în loc ca expansiunea să tindă spre încetinire, observaţiile arată că ea se accelerează. De unde această energie suplimentară de accelerare? Evident că adepţii TRG tac chitic sau dau vina pe materia neagră.

Chiar dacă, prin ipoteza big-bang-ului este încălcată legea conservării energiei, relativiştii consecvenţi o consideră o predicţie de bază a TRG. Şi toate acestea pentru a se evita doctrinele creaţioniste despre univers, ştiinţa opunându-se religiei, într-o încercare disperată de a respinge existenţa Divinităţii.

Dar dacă TRG este o cale greşită, ce ziceţi dumneavoastră domnilor relativişti? Deja este un fapt confirmat că în procesul cunoaşterii conştiinţa este intrinsec legată de fenomene, ca şi cum le-ar fi o cauză discretă. „În fizica atomică, fenomenele observate pot fi înţelese doar ca nişte corelaţii între diferite procese de observaţie şi măsurare, iar finele acestui lanţ de procese se află întotdeauna în conştiinţa observatorului uman. Caracteristica crucială a teoriei cuantice este faptul că observatorul nu este doar necesar pentru a observa proprietăţile unui fenomen atomic, ci este necesar chiar pentru a genera aceste proprietăţi” [4, pag.88].

În această situaţie conştiinţa devine cea mai formidabilă formă de existenţă a materiei (energiei) şi ea trebuie inclusă în viitoarele noastre teorii despre univers, un univers născut din neant, materia fiind o altă formă de existenţă a neantului, având, în acest fel, un anume grad de virtualitate. Şi se pare că această revelaţie a pătruns în gândirea unor oameni de ştiinţă, iar „…azi există în mare măsură un consens privind faptul că curentul cunoaşterii se îndreaptă spre o realitate nonmecanică; (iar) universul începe să arate mai mult ca o mare idee, decât ca o mare maşină” [James Janes; 4, p. 87].

Rămâne în expectativă dacă relativitatea generală se mai poate adapta la noile curente de gândire sau dacă va fi abandonată, ca o teorie depăşită, care nu mai poate ajuta la cunoaşterea adevărului.

Articol preluat din cartea „Revelaţii pentru mileniul III”– Bîrsan Dorel, Ed. Etnous, Braşov,2017.

     Bibliografie

  1. Istoria ştiinţei şi reconstrucţia ei conceptuală” – Ilie Pârvu, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Buc., 1981;
  2. Fiziologia poeziei” – Nichita Stănescu, Ed. Eminescu, Buc., 1990;
  3. Gravitaţia – Pledoarie pentru o nouă teorie a gravitaţiei” – Ioan N. Popescu, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Buc., 1982;
  4. Momentul adevărului” – Fritjof Capra, Ed. Tehnică, Buc., 2004.

 

 

Constanta pe care Newton a ascuns-o sub preş

 

Newton

De unde poate porni o subminare a TRG decât de la nivelul unei experienţe care să demonstreze incapacitatea ei de a explica fenomenele. Un asemenea experiment poate fi făcut simplu şi el arată că există variaţii nerelativiste ale masei corpurilor, care au legătură cu mişcarea Pământului pe orbita sa şi, în consecinţă, au o periodicitate anuală. Această variaţie a masei corpurilor este reflectată de mişcarea [citeşte mai departe…]

 

 

Un experiment inedit

419010b-500x500

Oamenii sunt înclinaţi să creadă mai degrabă nişte experimente sofisticate şi scumpe, decât unul simplu şi la îndemâna oricui, dar care poate demonstra ceva sau răstoarnă din concepţiile ştiinţifice ale timpului prezent. Uneori lucruri importante au fost aduse prin experienţe simple, cum a fost mărul căzut din pom lângă Newton, trezindu-l dintr-o reverie în care se gândea de ce stă Luna pe orbita ei, sau picioarele de broască ale lui Luigi Galvani, care au evidenţiat pentru prima dată existenţa curentului electric şi a fost primul pas spre electrochimie citeşte mai departe…