Constanta gravitodinamică de cuplaj

Dorel Bîrsan - RamEno, 28 april 2018

Untitled

Aşadar, găsiţi în pagina Sfârşitul TRG (vezi meniul din dreapta sus) câteva argumente care să vă facă să credeţi că relativitatea generală nu este calea cea mai bună pentru ştiinţa gravitaţiei. Evident că vor fi cerute şi alte argumente, iar într-un final voi fi întrebat ce vom pune în locul teoriei relativiste. Este firesc să completez acest gol creat în cărţile de fizică prin eliminarea TRG. Ele se vor subţia vizibil fără poveştile relativiste.

Ceea ce va înlocui relativitatea eu numesc „teorie gravitodinamică”. De ce? Pentru că, spre deosebire de teoria clasică, ce ar putea fi numită „gravitostatica”, în gravitodinamică se ţine cont de mişcarea corpurilor. Şi asta nu doar la modul relativist (în sens restrâns), conform căruia mişcarea implică modificări spaţio-temporale în perceperea evenimentelor, ci pentru că mişcarea este un fenomen în sine, este o deplasare printr-un spaţiu fizic plin cu eter, în care mişcarea corpurilor generează turbioane şi câmpuri de inducţie.

Aşa cum sarcinile electrice în mişcare generează în spaţiul înconjurător câmpuri magnetice, trebuie înţeles că şi mişcarea sarcinilor gravitaţionale în spaţiu generează un câmp de o natură specifică. Acest câmp este intrinsec legat de câmpul gravitaţional, iar împreună se pot deplasa în spaţiu alcătuind o undă gravitaţională. Deci undele gravitaţionale au două componente de câmp, care se generează reciproc, iar acest amănunt poate schimba radical modul de înţelegere a gravitaţiei şi ar putea conduce la crearea de dispozitive capabile să deschidă fereastra gravitaţională de prospectare a universului. Mai exact, trebuie create dispozitive prin care să fie detectată cea dea doua componentă a undelor gravifice, care interacţionează mai puternic cu substanţa, comparativ cu componenta gravitaţională de câmp.

Dar nu voi detalia aici acest aspect al fizicii gravitaţiei, aşa cum o văd eu în lumina principiilor gravitodinamice, ci voi direcţiona discuţia spre ceva mai simplu şi necesar în paginile ce urmează. Am arătat că relativitatea nu relevă nici o constantă fundamentală a naturii, ceea ce este punctul ei slab. În schimb gravitodinamica dezvăluie mai mult de 10 constante ale naturii, dintre care 4 sunt fundamentale. Or, unele din aceste constante, încă necunoscute de ştiinţa noastră, care s-a încurcat în tratate relativiste, erau în mod paradoxal cunoscute de antici, fiind imortalizate în Piramida-Keops şi chiar în sanctuarele dacilor. Prin intermediul unei asemenea constante, ce poate fi calculată din mişcarea planetelor sistemului solar, doresc să creez o legătură cu subiectul capitolului următor, dedicat dacilor şi construcţiilor lor.

Pentru a evidenţia ce ne-am propus, şi anume o constantă a sistemului solar, cunoscută de antici, să pornim de la observaţia că plasarea orbitelor planetelor în jurul Soarelui nu este chiar întâmplătoare, ci respectă o lege de cuantificare asemănătoare formal cu cuantificarea orbitelor electronilor în atomi.

De la prima privire într-un tablou cu date despre orbitele planetelor se poate observa că măsura orbitei lui Mercur pare a fi luată ca unitate etalon pentru planetele din interiorul inelului asteroizilor. Dacă vă gândiţi la regula Titius-Bode, care prezice în mare măsură orbitele planetelor, ei bine, aceasta este o ciudăţenie, pentru că nu poate fi explicată. După cum voi demonstra, se evidenţiază o lege de cuantificare a orbitelor planetare mult mai simplă.

Din tabloul I se poate observa că distanţa dintre Soare şi Mercur se păstrează aceeaşi şi între Mercur şi Venus, între Venus şi Terra sau între Terra şi Marte. Cu alte cuvinte dacă vom lua ca bază raza medie a orbitei lui Mercur, prima planetă din sistem, orbitele primelor 4 planete sunt un multiplu întreg al orbitei mercuriene. Deci orbitele pentru Venus, Terra şi Marte se obţin înmulţind raza orbitei lui Mercur cu un număr întreg n:

24

Astfel, pentru n=2 regăsim orbita lui Venus, pentru n=3 orbita Pământului, iar pentru n=4 orbita planetei Marte.

Tabloul 1

Tabel bun

Ştiind, din legea lui Newton, că (în aproximaţie circulară) raza orbitei este dată de relaţia: r = MG/v2, unde M este masa Soarelui, G constanta lui Newton, iar v este viteza planetei pe orbită, relaţia de mai sus devine:

25

ceea ce conduce la evidenţierea şi a unei cuantificări a vitezelor orbitale planetare de forma:

26

Din mişcarea observată a planetelor, care azi se cunoaşte cu o precizie mai bună decât pe vremea lui Newton, care ar fi găsit, cu siguranţă, acest mod de cuantificare al orbitelor planetare, devine posibilă calcularea constantei notată cu z, ce apare în relaţia de mai sus.

Urmărind tabloul I se observă că produsul dintre pătratul vitezei orbitale şi numărul de cuantificare n se verifică bine pentru primele 4 planete, însă planetele transjupiteriene au numărul de cuantificare n ce nu mai corespunde cu numărul de ordine al planetei în sistem. Asta se explică simplu prin faptul că între Marte şi Jupiter, precum şi între planetele de dincolo de Jupiter, există orbite permise neocupate cu planete. Uneori pe unele din ele sunt plasaţi meteoriţi sau asteroizi, dar sunt şi orbite libere, neocupate cu corpuri cereşti.

În baza relaţiilor stabilite pentru cele 4 planete telurice se poate calcula numărul de ordine al planetelor transjupiteriene şi ele sunt trecute în tabelul I.

Valoarea cea mai exactă pentru constanta z este:    27

Această valoare se verifică şi într-un mod mai laborios, rezultând dintr-o relaţie gravitodinamică în funcţie de masa Soarelui şi momentul său real de inerţie. (Spun real pentru că Soarele se roteşte diferenţiat, materia de la ecuator rotindu-se mai repede decât cea din apropierea zonelor polare, după cum, foarte probabil, şi miezul său intern se roteşte mai rapid decât arată observaţional cromosfera). Pentru moment ne vom mulţumi cu valoarea de mai sus a constantei z, chiar dacă nu este suficient de precis argumentată. Totuşi constanta z ar putea fi o constantă universală, valoarea ei fiind aceeaşi pentru toate astrele, ceea ce ar implica existenţa unei legături legice între masa corpurilor cosmice şi momentul lor de inerţie.

În fondul problemei, rădăcina pătrată a constantei z, din analiza noastră asupra planetelor sistemului solar, reprezintă viteza unei planete plasată pe prima orbită permisă (n=1) în jurul unui astru oarecare de masă M. În cazul Soarelui ea este puţin mai mare decât viteza planetei Mercur, dar să ne amintim că am făcut calculul în aproximaţia circulară a orbitei mercuriene, însă e posibil să mai intervină şi alte forţe care să conducă la inconsecvenţa menţionată.

Situaţia este asemănătoare cu aceea a electronilor orbitali din atomi, care se mişcă doar pe orbite pentru care n=număr întreg, acesta fiind numit număr cuantic principal. Deosebirea între cuantificarea la nivel atomic şi aceasta de la nivelul sistemului solar este aceea că în cazul electronilor viteza orbitală este invers proporţională cu numărul cuantic n, în timp ce în cazul planetelor viteza lor pe orbită în jurul Soarelui este invers proporţională cu rădăcina pătrată din numărul de cuantificare n. Dar, în linii mari, există o similitudine a aranjării planetelor în jurul Soarelui şi aranjarea electronilor în atomul lui Bohr.

Mai ştim din teoria atomului că raportul dintre viteza electronilor pe prima orbită permisă şi viteza luminii este egal cu constanta electromagnetică de cuplaj sau constanta de structură fină:

28

Dacă vom merge mai departe pe paralelismul dintre sistemul atomic şi sistemul solar, devine posibil calculul constantei gravitodinamice de cuplaj, ca raport dintre rădăcina pătrată a constantei z (viteza teoretică pe prima orbită permisă în jurul Soarelui) şi viteza luminii

29

Descoperim că raportul dintre forţele electromagnetice, care menţin electronul pe orbita cu n=1 şi forţele gravitaţionale, ce menţin planeta Mercur pe orbita din jurul Soarelui, este:

30

Aceasta va fi o altă constantă a universului regăsită în multe ipostaze în mixtura dimensională a structurilor sale. Deocamdată acest număr arată de câte ori este mai puternic cuplajul electromagnetic electron-nucleu, decât cuplajul gravitodinamic dintre o planetă şi Soare. Dar constanta 5813 se va regăsi şi în proporţiile abisurilor negre (actual numite blach holes) care, din punct de vedere gravitodinamic sunt corpuri cosmice mult mai complexe şi mai surprinzătoare decât apăreau ele în viziunea TRG.

Faptul cel mai uimitor este acela că lumea veche ne transmite această constantă gravitodinamică egală cu 5813 unităţi zecimale, ea fiind încifrată în Piramida-Keops, prin înălţimea sa, care are fix 5813 degete piramidale. Înscrierea ei pe verticala monumentului este o trimitere la legătura ei cu gravitaţia, al cărei sens de acţiune este orientat pe verticala locului.

La fel de exact, această constantă, micşorată de 10 ori, apare încifrată în Sanctuarul Mare Rotund de la Sarmisegetuza, care are raza de 581,3 degete piramidale, respectiv 14,78 m. De asemenea, uşa originală de acces în Marea Piramidă egipteană este plasată la înălţimea de 581,3 degete piramidale în raport cu baza Piramidei, iar unul din sateliţii lui Marte este caracterizat de un număr fracţionar de cuantificare al orbitei sale, egal cu 581,3 unităţi zecimale.

Toate aceste măsuri nu sunt întâmplătoare şi au un înţeles mai profund, căci asemenea numere sacre sunt încifrate în măsurile fizice şi dinamice ale tuturor astrelor sistemului solar. Apariţia lor în parametri unor astre sfidează întâmplătorul şi trebuie să fie puse prin acţiunea unui Agent Inteligent, care într-un timp ancestral a acţionat în sistemul solar şi a construit piramide pe Terra, pe Marte sau pe Lună.

Numai o societate tehnologică era capabilă de a calcula o constantă a universului, cum este constanta gravitodinamică de cuplaj egală cu 1/5813 unităţi zecimale. A existat pe Pământ o asemenea societate înainte de Potop sau aceste constante au fost date oamenilor din neolitic de către inteligenţe extraterestre? Oamenii acelor timpuri le-au preţuit ca pe nişte numere sacre ale universului şi le-au dedicat monumente. Şi ele sunt cu adevărat valoroase pentru că societatea noastră, spre exemplu, a avut nevoie de 5.000 de ani să ajungă la constanta electromagnetică de cuplaj 137,036 şi să înţeleagă sensul acestui număr.

Se pare că ne apropiem de un moment în care toate aceste enigme să fie descifrate, iar marea surpriză a mileniului III va fi aceea că sistemul solar este creat de o Inteligenţă cu mare capacitate de control al energiilor.

O asemenea Inteligenţă, cu o forţă creatoare colosală, are toate atributele lui Dumnezeu, „cel care îşi pune pecetea peste stele” (Iov) şi care structurează universul, încifrând numere sacre în măsurile lui, spre fascinaţia fiinţelor inteligente care îl populează.

Vezi şi TRG exit

Reclame