Constante ale naturii relevate de Teoria Gravitodinamică

Bîrsan Dorel-RamEno, 28 aprilie 2018

1442561829_universo

Spre deosebire de tratarea relativistă a fenomenului gravitaţional, situaţie în care TRG nu relevă nici o constantă a Naturii, teoria gravitodinamică aduce în atenţie foarte multe constante fizice specifice sistemului solar, Pământului şi câteva constante fundamentale, regăsite în tot universul.

Enumăr mai jos aceste constante, definite simplu, dar cu specificaţii utile pentru înţelegerea lor:

1. Permeabilitatea alconică a mediului prin care se propagă o undă gravitaţională (notată cu litera a)

a1

unde G este constanta newtoniană a gravitaţiei, iar c este viteza luminii.

Constanta a este regăsită şi pe calea TRG însă cu o valoare de două ori mai mare. De asemenea, mai sunt unele teorii în care este denumită permeabilitate gravitaţională a vidului, însă nu este corect, deoarece această constantă nu este un parametru gravitaţional, ci se referă la câmpul alconic (care este de aceeaşi natură cu câmpul nuclear). Constanta a împreună cu permitivitatea gravitaţională a vidului (x=1/4πG) definesc viteza undelor gravitaţionale, care este egală cu viteza luminii.

De specificat că este o constantă doar pentru vid, ea suportând variaţii proporţionale cu densitatea mediului, având ca efect şi variaţii ale vitezei de propagare a undelor gravitaţionale.

Constante fundamentale

2. Constanta zet (z). Deocamdată semnificaţia fizică a acestei constante nu este pe deplin înţeleasă, având un rol şi în cadrul emisiei undelor gravitaţionale de către corpurile satelizate în jurul stelelor şi nucleelor galactice. Poate fi definită la acest moment drept viteza unui corp ponderabil plasat pe prima orbită permisă (orbita fundamentală)

Pentru Soare aceasta este dată de formula:

a2

în care M este masa Soarelui, G este constanta newtoniană a gravitaţiei, iar μs este momentul alconic specific sistemului solar (este momentul total, dat de rotaţia întregului cortegiu de materie difuză, asteroizi şi planete care alcătuiesc sistemul solar). Momentul alconic al Soarelui poate fi determinat gravitodinamic.

Se observă că dacă z este o constantă universală, atunci raportul dintre pătratul masei unui corp şi momentul său alconic, trebuie să fie constant:

a3

iar legătura dintre masa unui corp şi rotaţia lui arată că aceasta din urmă este impusă tot de gravitaţie şi trebuie înţeles mecanismul prin care câmpul de gravitaţie imprimă şi rotaţie corpurilor.

La nivel microcosmic se poate defini constanta complementară cu constanta z (o vom nota cu s) care va fi definită de relaţia:

a4

unde e este sarcina electrică elementară, K este constanta lui Couloumb pentru interacţiunea electrică, iar h barat este constanta lui Plank (forma redusă).

Ambele constante sunt implicate în cuantificarea orbitelor, constanta z în sistemul solar unde

a5

iar constanta s la nivelul atomului:

a6

în care α şi f sunt constanta de structură fină (cunoscută din fizica atomică), respectiv constanta gravitodinamică de cuplaj, ce va fi definită mai jos.

3. Constanta gravitodinamică de cuplaj (notată cu f). Se referă la tăria cuplajului dintre două sarcini gravitaţionale, dar poate fi calculată ca raport între viteza specifică primei orbite permise în vecinătatea unei sarcini gravitaţionale şi viteza luminii

a7

Înversa acestei constante, adică numărul 5813, se regăseşte încifrat în înălţimea Piramidei-Keops, care are 5813 degete piramidale, dar şi în raza sanctuarului Mare Rotund de la Sarmisegetuza, însă micşorată de 10 ori, având 581,3 degete piramidale. Numărul este repetat prin distanţa de la sol până la nivelul uşii de acces în Marea Piramidă (581,3 degete), dar şi prin măsura Marii Trepte de la capătul superior al Culoarului Ascendent care măsoară 58,13 degete piramidale. Toate aceste măsuri nu pot fi întâmplătoare, ceea ce ar arăta că arhitecţii construcţiilor piramidale de pe Terra aveau cunoştinţă despre constanta gravitodinamică de cuplaj, iar civilizaţia care ne-a precedat (foarte probabil atlanţii) cunoşteau legăturile armonioase dintre constantele naturii pe care le-au încifrat spre neuitare în monumente piramidale.

Dar problema capătă proporţii fantastice deoarece constanta 5813 apare înscrisă şi în orbitele unor sateliţi, cum este satelitul marţian Phobos, plasat pe o orbită al cărei număr de cuantificare este 581,3, iar circumferinţa orbitei lui Deimos este de (circa) 5813 miliarde degete piramidale. Aceeaşi lungime (cu precizie) a circumferinţei orbitei, considerată circulară, are şi satelitului jupiterian S/2003 J 19.

Încifrările din orbitele unor sateliţi şi planete arată că acestea nu s-au format în virtutea hazardului, ci au fost create de un Agent Inteligent, care a intervenit în sistemul solar plasând sateliţi sau calibrând orbitele unor planete pe anumite constante ale naturii.

4. Constanta de simetrie spaţio-temporală (notată α deoarece a fost prima constantă de simetrie calculată) – reflectă proporţiile spaţio-temporale dintre două diviziuni universale învecinate în genul micro- şi macro-cosmosului

a8

5. Constanta de simetrie a forţelor (β) – este dată de raportul constantelor de cuplaj specifice diferitelor tipuri de interacţiuni din diviziuni universale învecinate.

a9

În cazul prezentat rezultă din raportul dintre constanta de cuplaj electromagnetică (sau constanta de structură fină, egală cu 1/137,036 ) şi constanta de cuplaj gravitaţională 1/5813. Conform principiului simetriei acelaşi raport trebuie să existe şi între constanta de cuplaj specifică interacţiunii nucleare şi constanta de cuplaj a două sarcini electrice. În acest sens fizicienii atomişti au aproximat că cuplajul nuclear este de circa 50 de ori mai intens decât cuplajul prin intermediul câmpului electric. În realitate gravitodinamica arată că tăria cuplajului dintre două sarcini nucleare trebuie să fie de 42,419 ori mai intens decât cuplajul dintre două sarcini electrice.

Corecţii de timp

6.  Corecţia gravitodinamică a perioadelor planetare – este specifică întregului sistem solar deoarece corecţia de timp a perioadelor este aceeaşi pentru toate corpurile care orbitează în jurul Soarelui. Se referă la diferenţa dintre perioada reală (observată) a planetelor şi perioada conform teoriei clasice.
a10

            Aici momentul alconic specific sistemului solar (μN), şi în mare parte al Soarelui, se calculează în baza relaţiei de definiţie a constantei z, care poate fi determinată din observaţii, după cum vom vedea mai jos.

7. Corecţia gravitodinamică a anului galactic se referă la diferenţa dintre perioada reală de revoluţie a stelelor (la nivelul Galaxiei noastre) şi perioada conform teoriei newtoniene a gravitaţiei.
a11
Această constantă este un număr sacru al universului, care era cunoscut civilizaţiei atlante, ce ne-a precedat. Ei l-au înscris cu precizie în măsura laturii Piramidei-Keops, care are 365,24155 coţi piramidali. Perimetrul bazei mari este de 100 de ori mai mare, având 36524,155 degete piramidale. De asemenea, circumferinţa Sanctuarului Mare Rotund al dacilor este de 10 ori mai mică, având 3652,4155 degete piramidale. numărul apare încifrat şi în Templul lui Jupiter construit de romani în Liban, pe o terasă de piatră ce aparţine unui trecut mai îndepărtat. acest templu roman are lăţimea bazei de 63 m, adică 100 coţi piramidali şi lungimea de 108 m, ceea ce reprezintă 365,24155 picioare romane (pes) de 0,2957 m (vezi cartea „Miraculoasele etaloane de măsură ale geto-dacilor”).

Dar acest număr sacru apare încifrat şi în măsurile Soarelui, sau ca raport dintre perioada orbitală şi perioada rotaţiei planetei Pământ, ceea ce nu poate fi catalogat întâmplător. Aceste încifrări la nivelul sistemului solar arată că în trecut un Agent Inteligent a calibrat rotaţia Pământului pe constanta galactică 365,24155, ca dovadă (semnătură/pecete) a intervenţiei Sale. Şi cine putea stabili pentru Soare astfel de măsuri, încât să încifreze constanta în discuţie, pentru noi rămâne Dumnezeu, căci numai Dumnezeu se poate ridica deasupra întâmplătorului. De aceea în vechime se vorbea despre Dumnezeu ca despre „Cel ce îşi pune pecetea peste stele” (Iov).

8. Corecţia gravitodinamică a perioadei electronului orbital

a12.png

unde h este constanta lui Plank, me este masa electronului, iar c este viteza luminii.

            Constante ale Soarelui şi Galaxiei

9. Momentul alconic al sistemului solar se poate calcula din relaţia de mai sus, în care z poate fi dedus din observaţii
a13

10. Prima orbită permisă în jurul Soarelui este definită ca orbita fundamentală şi poate fi calculată funcţie de constanta z conform relaţiei:


a14

Faptul că Mercur are semiaxa mare a orbitei cu puţin mai mare (0,387 UA), decât valoarea de mai sus, arată că între dipolii alconici ai Soarelui şi dipolii alconici ai planetelor se manifestă forţe repulsive.

11. Prima orbită permisă în jurul nucleului galactic se defineşte conform aceleiaşi formule, iar produsul MG specific Galaxiei se consideră conform încifrării sale în Piramida-Keops (MG=16,906649 ·1030 Nm2/Kg).

a15

Faptul remarcabil este acela că etalonul cu care au fost proiectate monumentele atlanţilor (cotul piramidal) se cuprinde exact în măsura razei orbitei fundamentale a Galaxiei, aceasta având 1022 coţi piramidali. De asemenea, dacă raza polară a Terrei este de 107 coţi piramidali, acest fapt nu poate fi considerat întâmplare, ci mai degrabă trebuie acceptat că acelaşi Agent Inteligent a creat Pământul dându-i o măsură a razei proporţională cu măsura primei orbite permise specifică Galaxiei.

În acest sens etalonul antic numit cot piramidal pare a fi etalonul cu care sistemul solar a fost proiectat. El era etalonul pe care l-au folosit şi dacii în construcţiile lor.

Constante ale abisurilor negre

12. Raportul dintre raza gravitodinamică şi raza dominanţei inductive

a16

Raza gravitodinamică (Rgd) este practic orizontul gravitodinamic al abisului (blak-holes) şi este mai mare decât orizontul relativist.

Raza dominanţei inductive (Rdi ) este raza de la care forţa Lorentz alconică devine mai mare decât forţa gravitaţională newtoniană. În interiorul acestei raze materia este antrenată într-un vârtej în jurul axei de inerţie, dar este posibil ca abisul să ejecteze materie pe direcţia axei de rotaţie, deoarece pe direcţia liniilor de câmp alconic forţa predominantă de tip Lorentz este zero.

13. Raportul dintre raza dominanţei inductive şi raza gravitaţională clasică (Rg)

a17

Produsul acestor două constante adimensionale este 5813.

a18

Este demn de remarcat că Piramida-Keops conţine două numere încifrate obsesiv, care au valori apropiate de constantele anterioare. Numerele din Piramidă sunt 1/10 din numărul 285,79135, fiind repetat în piramide de pe întreg Pământul, şi numărul 203,4, încifrat în numărul de trepte al Marii Piramidei egiptene, dar şi în alte elemente constructive din cadrul ei. Numărul 203,4 este definit de numărul π şi numărul de aur (φ), care are şi el o valoare uşor diferită de valoarea sa matematică fiind egal cu 1,6186 (a se vedea articolul Piramida-Keops).

Dar şi în cazul numerelor din Piramidă produsul lor este egal tot cu 5813                        a19.png

Potriveala e ciudată şi nu pot spune cu certitudine dacă e vorba despre aceleaşi „constante” care ar putea fi variabile în timp, cele din Piramidă reflectând valoarea lor la momentul construirii piramidelor egiptene.

14. Factorul obsesiv transmis cu insistenţă de atlanţi, care apare încifrat în monumente de pe întreg pământul, poate fi şi el o constantă matematică importantă pentru înţelegerea universului sau poate doar pentru preluarea mesajului Piramidei-Keops. Acest număr este definit de relaţia matematică:

a20

Partea stranie a constantelor naturii este aceea că ele sunt într-o relaţie armonioasă unele cu altele, dacă nu cumva reproduc prin proporţiile dintre ele chiar salturile făcute de materie în devenirea ei. Este uimitor să observăm că acea constantă gravitaţională de cuplaj, exprimată de numărul 5813, conţine termenii numărul 6, 7 şi 8 din celebrul şir al lui Fibonacci.

Reclame