Ipoteza diviziunilor universale

Dorel Bîrsan-RamEno, © · 28 april 2018

1430069646982362253

Adresă imagine animată: https://soranews24.com/2015/09/28/poketryoshka-pokemon-russian-dolls-we-want-to-own-in-real-life/ 

Contur pentru un univers holografic

MOTO: „Ceea ce nu poţi vedea în minim, vezi în maxim; în întreg descoperi ceea ce-i ascuns într-o parte separată. Trebuie înţeles că totul se găseşte în toate, deoarece natura creează totul în toate şi le creează din străfundurile materiei” (Giordano Bruno).

Propun să nu ne antrenăm la discuţie cu filozofii, care ar demonstra logic orice, fără să proclame vreodată limpede calea spre Adevăr. Un adept al doctrinelor orientale ar spune despre noi că suntem beţi şi rătăcim în iluzie. Trebuie înţeles că urcând sau coborând la nivelul extremelor, logica noastră, descinsă din finit, are de suferit. Ne vom trezi înconjuraţi de paradoxuri. Nu contest faptul că „bâjbâiala” filozofică aduce în lumină, din când în când, şi perle de cunoaştere, ce duc spre arta discursurilor elevate.

De asemenea, să lăsăm doctrinelor spirituale atingerea extremelor prin iluminare. Poate aceasta este adevărata şi singura Cale spre Adevăr, dar pentru că suntem depăşiţi total de Absolut, ne vedem nevoiţi să însoţim ştiinţa în tentativa ei de a explica lumea, pentru că ne promite Certitudinea. O certitudine mai aproape de simţurile noastre imperfecte pe care le „îmbunătăţeşte” prin instrumentarul ei de experienţă. Cu siguranţă că, dacă ştiinţa ar putea controla spiritul uman, ar face din el instrumentul cel mai perfect şi ar ajunge la Adevărul mult visat. Poate atunci ştiinţa însăşi va deveni o doctrină spirituală, iar oamenii se vor închina ecuaţiilor ei aşa cum se închinau odinioară zeilor şi idolatrizau numerele sacre, cărora le ridicau grandioase monumente. Deocamdată ştiinţa este departe de a înţelege acest substrat subtil al omului şi cu atât mai puţin starea de conştiinţă. Treapta din natură pe care o cercetează ştiinţa este aceea a nivelelor grosiere pe care le poate controla – spune ea – obiectiv, adică fiinţarea şi mişcarea lor nu este influenţată de subiectul cunoscător, ele existând în afara conştiinţei, iar ştiinţa, în etapa actuală, nu are altă alternativă.

Abandonând extremele ca pe un orizont prea îndepărtat, ne trezim în faţa materiei perceptibile, care se oglindeşte în conştiinţă şi interacţionează cu instru-mentele noastre de experienţă. Fie aceasta iluzie sau nu, este singura fracţiune de Realitate la care putem avea acces prin instrumentarul ştiinţei.

Din cele prezentate am ajuns la concluzia că lumea perceptibilului prezintă o deschidere infinită către Totul Absolut şi o introdeschidere spre profunzimi. La mijloc, între cele două extreme, există lumea noastră grosieră, cu care suntem în contact direct.

Din punctul de vedere al unui experiment mental, logica ne obligă să afirmăm că, din moment ce diviziunea materiei este ilimitată, orice fragment din Existenţă, fie el oricât de mare sau de mic, prezintă o structură. Ajungem la un principiu structural universal, iar ca idee adiacentă constatăm că prin ştiinţă se ajunge doar la înţelegerea structuralităţii Existenţei, în fapt ştiinţa noastră fiind una structurală. Mihai Drăgănescu, în „Informaţia materiei” subliniază totuşi că „Ştiinţa structurală se va transforma într-o ştiinţă structural-fenomenologică” [3/p.84]. Argumentul acestui „fenomenologic” anexat structuralului vine de la observaţia că un sistem material poate fi o organizare de elemente formale, cu manifestări neformale (un arhem), aşa cum este organismul uman, care, dincolo de structura strict biologică îngemănează imanent şi procese de conştiinţă.

Pentru a simplifica expunerea, experimentul nostru mental nu tinde spre asemenea abordări generale, ci vom urmări doar structuralul, lăsând pentru mai târziu conexiunea cu fenomenologicul.

Intuiţia primă ar fi aceea că din universalitatea structuralităţii se poate desprinde un model cu caracter general, în ton cu necesitatea reflectării unităţii lumii materiale. Schiţarea acestui model structural ar fi un pas important şi necesar pentru depăşirea limitelor actuale ale cunoaşterii, deoarece permite o abordare sistemică şi comparativă.

Întâia observaţie în descrierea modelului de univers susţinut de prezenta expunere este aceea că în devenirea ei materia cuprinde nemărginirea prin salturi structurale cu valori deosebite de spaţiu şi timp. Aceste salturi pot fi „cuanti-ficate”, astfel încât, să avem o reprezentare cantitativă a Devenirii.

Concret, să revenim asupra ideii că omul este plasat la confluenţa a două domenii deosebite ale Existenţei. Acestea sunt macro- şi micro-cosmosul. În sens evolutiv, sau cauzal, microcosmosul determină macrocosmosul. Este un fapt logic evident ca microcosmosul să aibă şi el un substrat mai profund pe care îl vom numi ortocosmos. Dar lanţul cauzal nu se opreşte aici, existând şi un paracosmos, un infracosmos ş.a.m.d. (Tabloul 1).

Fiecare nivel structural, bine delimitat în spaţiu-timp, formează o matrice structurală pe care o vom denumi diviziune universală. Lanţul tuturor diviziunilor universale cuprind întreaga Existenţă şi unesc (în sens metaforic!) Esenţa de Totul Absolut. Vom denumi acest lanţ cauzal al diviziunilor universale Axa lumii materiale.

Organizarea materiei în cadrul fiecărei diviziuni universale trebuie să fie unitară, ceea ce înseamnă că există legi unitare care o impun. Dar înlănţuirea nesfârşită de diviziuni universale pe axa lumii materiale pare a fi o diversificare nelimitată de calităţi. De aceea este mai fecundă ideea că materia urcă treptele devenirii, dar din punct de vedere structural se reîntoarce mereu de unde a plecat.

Aşa se face că evoluţia organizării de la electron la supergalaxie reprezintă pe scara devenirii un salt cu nenumărate nivele intermediare de existenţă a materiei, însă din punct de vedere structural ordinea se întoarce la formele de la care a pornit.

Tabloul 1IMG

Devenirea urcă o scară ierarhică de la inferior spre superior, repetând periodic aceleaşi structuri, dar la valori spaţio-temporale şi energetice care devin din ce în ce mai vaste. Unitatea structural-informaţională a lumii este asigurată, deoarece Totul se oglindeşte în toate, după cum susţinea anticul Anaxagoras sau Hermes Trismegistus.

Unitatea structurală a lumii n-ar fi posibilă fără existenţa unui anumit „cod genetic” al materiei. Chiar dacă materia ar fi măcinată într-un colaps distrugător, ea va renaşte din propria-i cenuşă, pentru că fiecare entitate materială conţine imanent întreg programul de structurare. Deosebim aici o proprietate definitorie a materiei şi a Existenţei şi anume infotropia. O lume holografică nu poate fi decât infotropă şi aceleaşi informaţii trebuie să sălăşluiască în fiecare segment structural care o alcătuieşte. Această unitate structural-informaţională este reflectată şi în legea identităţii opuşilor, sau unitatea dintre Particular şi General, fiind cea mai reprezentativă trăsătură a lumii materiale, cu mare efect cognitiv.

Un biolog ar susţine această unitate prin identitatea informaţională (genetică) oglindită în fiecare celulă şi în organismul întreg al unei fiinţe vii, un sociolog ne-ar vorbi despre unitatea individ-societate, iar economistul despre unitatea structurilor şi supra-structurilor economice. În schimb, un astronom şi un fizician atomist vor accepta numai parţial unitatea structurală dintre micro- şi macro-cosm. Prelegerile fizicienilor şi astronomilor se referă cu timiditate la unitatea (simetria) fizicii cu astronomia, dar modul de a fi al lumii materiale va întări, pe zi ce trece, legătura celor două domenii, deoarece unitatea lor reflectă, în primul rând, o structurare identică, ceea ce înseamnă simetrie structurală şi legi unice sau asemănătoare formal, conferind un caracter holografic lumii materiale.

Astronomia ne dezvăluie treptele devenirii macrocosmului. Aici „materialul de construcţie” al structurilor este substanţa cumulată în aştrii, care sunt entităţile de bază ale marelui univers. Aştri, având o mare gamă de diversificare, se organizează în sisteme solare, în galaxii, acestea formează roiuri de galaxii (supergalaxii) şi alcătuiesc împreună metagalaxia, reprezentând universul cunoscut de ştiinţa actuală. Însă organizarea nu se opreşte, aici. Cu siguranţă metagalaxiile (care pot depăşi limitele universului cunoscut) se pun în comun pentru a forma o mare îngrămădire, aşa cum atomii se cumulează în aştri. Va rezulta o uriaşă entitate ce va reprezenta „particula” de bază, pe temelia căreia materia urcă o treaptă spre un metaunivers.

x

Figura 1.

Fizica atomică ne dezvăluie, la nivel microcosmic, acelaşi tact al structurării. În această diviziune particulele elementare trebuie să fie materializate de entităţi ultradiscrete, care se pun în comun formând o substanţă extrem de subtilă, pe care o vom numi ortosubstanţă.[1] Aceasta se va cuprinde în particule la fel de diverse cantitativ, aşa cum se prezintă aştri la nivel macrocosmic. Vom denumi aceste particule de bază ale microcosmului ORTONI. Ele trebuie să fie cu mult mai mici decât quarcii şi intră în componenţa lor. Structurarea continuă în sens evolutiv cu electronii, miuonii, protonii şi neutronii, finalizând cu atomii şi moleculele care se pun în comun formând aştri.

Observăm mersul în cerc al devenirii, pentru că materia porneşte de la o calitate structurală iniţială (ortonii), se realizează o diversificare, în toată gama particulelor elementare, după care organizarea se reîntoarce la aceeaşi calitate structurală (aştri), dar de la ORTON la ASTRU materia, în devenirea ei, a realizat un salt cantitativ uriaş, urcând de la microcosm la macrocosm (fig.1).

Natura pare că pierde unitatea în diversitatea particulelor şi calităţilor, dar o regăseşte periodic în structuralitatea ei. Unitatea şi Diversitatea, Unul şi Multiplul se împletesc dialectic în lanţul evolutiv al devenirii. În concluzie, descoperim că Natura se diversifică din punct de vedere cantitativ şi calitativ la infinit[2], dar nu se poate diversifica din punct de vedere structural decât într-un număr finit de modele sistemice, care se repetă la nesfârşit, la diferite nivele de spaţiu şi timp. Pentru ştiinţă această unitate structurală ar putea fi cheia înţelegerii Existenţei, prefigurându-se o uniune a ştiinţelor pe teritoriul fizicii şi matematicii. De altfel, simetria structurală ce se stabileşte între toate diviziunile universale face posibilă analiza comparată şi va duce la fundamentarea unui model de prospectare, un şablon metodologic cu posibilităţi universale de aplicare. Este de la sine înţeles că stabilind corect regulile de comparare pot fi extinse formal legi ale microcosmului în explicarea macrocosmului sau viceversa, căci „ceea ce nu poţi vedea în minim; vezi în maxim”, după cum admirabil intuise Giordano Bruno.

fig y

Figura 2. Cele mai generale sisteme de organizare a materiei din diviziunile universale micro şi macrocosmice.

Constantele de simetrie 

O conexiune matematică poate fi dedusă din aceste „salturi” realizate de organizarea materiei de la o diviziune universală la alta. Aceasta ar reprezenta o anume proporţio-nalitate ce trebuie să se păstreze în „salturile” evolutive ale devenirii. Altfel spus, dacă scara de mărime dintre micro- şi macro-cosm se păstrează aceeaşi între toate diviziunile universale vecine, atunci acest raport este o constantă de simetrie. El arată de câte ori trebuie să mărim un atom pentru a face din el o metagalaxie sau de câte ori trebuie să micşorăm o supergalaxie pentru a o integra în microcosmos ca pe un electron.

Comparând dimensiunile unor sisteme structurale macro-cosmice cu dimensiunile similarilor structurali din microunivers (fig.2) ar putea fi estimată această constantă de simetrie. Observăm din schema prezentată că ar trebui să rezulte din următoarele rapoarte:

01 

Ne vom orienta atenţia asupra raportului dintre raza supergalaxiei şi raza electronului, care se cunosc într-o anume măsură, diametrul supergalaxiei fiind estimat la circa 40 megaparseci, iar raza electronului la 10-15 metri. Va rezulta:

02

Valoarea astronomică a raportului estimat pare a fi de acelaşi ordin de mărime cu numerele care au atras atenţia lui P.A.M. Dirac încă din 1938. Acestea rezultau, într-un caz, din raportarea forţelor electrice şi gravitaţionale manifestate între electron şi proton şi în al doilea caz, din exprimarea razei universului în unităţi egale cu lungimea de undă Compton. Cu timpul s-au adăugat şi alte rapoarte ce conduc la acelaşi număr uriaş. Iată-le enumerate mai jos:

1.

03

2.  raza universului exprimată în lungimi de undă Compton

04 3.

04 bis

4.

05

5.

06

6.

07

Se remarcă faptul că numărul 1040 rezultă atunci când se compară caracteristici specifice macrocosmului cu cele similare din microcosmos. Acest număr reprezintă întâia constantă de simetrie obţinută din compararea a două diviziuni universale învecinate şi arată de câte ori cresc proporţiile de spaţiu-timp de la o diviziune la alta. Ea va avea o anume importanţă pentru cunoaştere, deoarece oferă posibilitatea unor evaluări estimative în ce priveşte delimitarea diviziunilor universale pe axa lumii materiale.

De exemplu, dacă raza medie a aştrilor cu cea mai mare pondere din Galaxie o considerăm a fi egală cu raza Soarelui (108 m), atunci raza particulelor fundamentale, ce stau la baza microuniversului (ortonii), va fi de 1040 ori mai mică şi, în consecinţă, vor avea circa 10-32 m, iar particulele quark (considerate similarii structurali ai galaxiilor) vor avea 10-19 m, fiind de circa zece mii de ori mai mici decât electronii.

La nivel macro organizarea va finaliza cu metagalaxiile, care trebuie să aibă un diametru de 1040 ori mai mare decât atomii, adică de circa 1030 m. Metagalaxiile se vor pune în comun formând universuri închise cu raza de 1048 m. Mai departe aceste universuri vor fi entităţi de bază pentru structura meta-cosmului, care va culmina cu un metaunivers ce poate avea 1088 metri în diametru. Dar acestea depăşesc enorm limitele universului cunoscut (fig.3) şi poate chiar posibilităţile noastre de percepţie, dacă se va dovedi că metagalaxia este o monadă în care vom rămâne veşnic prizonieri cu trupul fizic.

Dimensiunile unei entităţi ne indică, de fapt, nivelul structural din care face parte. În figura 3 sunt redate nivelele structurale apropiate percepţiilor noastre din universul cunoscut actual.

Se pare că determinaţiile noastre sunt limitate de macro şi micro-cosmos, însă profunzimile îşi trimit mesajul lor energetic într-un anume mod, chiar până la a cincea esenţă (quito-cosmosul). Ceea ce izvorăşte din dimensiunea profundă a lucrurilor se manifestă la nivelul nostru de existenţă sub formă de câmpuri de forţă. Este de presupus că aşa cum macrocosmosul este structurat prin aportul câmpului gravitaţional, aşa cum microcosmosul este ţinut în stare structurată de câmpul electric, tot astfel fiecare diviziune universală este structurată în baza unui anumit câmp, de o natură particulară.

fig z

Figura 3. Universul cunoscut. Reprezentarea este simplă şi nu necesită explicaţii suplimentare (pentru aprofundare comparaţi cu tabloul 1).

Simetria structurală va aduce în atenţie şi alte adiacenţe utile ştiinţei şi, de asemenea, va revela cu mult mai multe constante de comparare. Ele vor ajuta cunoaşterea şi ne vor apropia de ceea ce Eminescu numea Teoria ecuaţiunii universale sau a raporturilor constante dintre finit şi infinit” (3; p.195).

Intuiţia lui Eminescu nu putea fi altfel decât genială, căci salturile spaţio-temporale şi energetice pe care le face materia în devenirea ei sunt cu adevărat nişte raporturi constante. La fel de uimitoare este viziunea lui Brâncuşi, a „Coloanei fără sfârşit”, reprezentând o înlănţuire de elemente (diviziuni universale) repetate la infinit, alcătuind într-un mod sugestiv axa lumii materiale.

Închise veşnic în crisalida unui univers local, mărginit de zidurile insurmontabile de spaţiu şi timp ale fiecărei diviziuni universale, fiinţe înzestrate cu raţiune se străduiesc să înţeleagă pe ce se sprijină elementul cel mai de jos al acestei simbolice coloane şi unde priveşte elementul ei cel mai de sus.

Note de subsol

[1] Această denumire este inspirată din lucrările prof. Mihai Drăgănescu, care defineşte o existenţă mai profundă pe care o numeşte cu termenul general de ortoexistenţă. În ipoteza avansată în lucrarea de faţă ortosubstanţa trebuie să aibă un temei mai profund (parasubstanţa) care la rândul ei este alcătuită din infrasubstanţă şi mai departe divizarea ducând spre quintosubstanţă. Aceste cinci esenţe subtile ale materiei ar putea fi accesibile cunoaşterii, prezenţa lor în lumea noastră fiind percepută sub forma unor câmpuri de forţă.

[2] Totuşi chiar şi diversificarea calitativă este iluzorie, deoarece depinde din ce diviziune universală este privită lumea. Un observator care s-ar putea deplasa dintr-o diviziune universală în alta ar vedea peste tot aceeaşi calitate a lucrurilor.

IMG

Reclame