Teoria gravitodinamică sau mecanica alconică

Dorel Bîrsan-RamEno, 30 oct 2017

network-3219281__340.jpg

Axiomatica. Legea forţelor. Corecţii aduse teoriei clasice

MOTO: „«… nimeni nu poate introduce, nici chiar în cea mai exactă dintre ştiinţele naturii, idei realmente noi fără a-şi asuma uneori un risc ». Acest lucru este bine spus; dar el este o subestimare. Întotdeauna trebuie să ne asumăm riscul de a greşi, ca şi riscul mult mai important de a fi neînţeleşi sau rău judecaţi.” (Karl R. Popper – „Raţionalitatea revoluţiilor ştiinţifice”).

SIMETRIA – UN PRINCIPIU UNIVERSAL

Devenirea materiei pe axa lumii materiale este o spirală ascendentă ce cuprinde forme structurale unice, repetate în cadrul fiecărei diviziuni universale. Pentru început ne vom orienta atenţia asupra nivelelor apropiate nouă, care sunt macro- şi micro-cosmosul, fără a uita legătura lor cu profunzimile, care se coboară în interiorul lucrurilor şi nici Marele Tot, în care suntem incluşi. Acest lanţ cauzal care leagă Esenţa de Marele Tot este nemărginit, iar existenţa de la nivelul nostru este doar un reper relativ pe axa diviziunilor universale.
Importantă pentru construcţia noastră teoretică este simetria structurală impusă de faptul că diviziunile universale sunt structurate identic, în cadrul lor mişcarea materiei urmând acelaşi curs, guvernat de legi unice. Avem deja suficiente argumente de factură filozofică pentru a ridica toate aceste caracteristici holografice ale Lumii materiale la rangul de postulat. Îl vom numi…

Postulatul simetriei şi va fi enunţat după cum urmează:

Lumea materială este structurată pe nivele ierarhice de la inferior spre superior, iar în fiecare nivel structural (diviziune universală) se repetă, în cele mai mici detalii, o structuralitate unică. Un observator, care se poate deplasa dintr-o diviziune universală în alta, va găsi în cadrul acestora aceeaşi fenomenologie, aceleaşi legi, acelaşi adevăr, toate procesele înscriindu-se într-o unitate informaţională deplină.

Deci holografismul existenţei implică şi INFOTROPIA ei, adică orice existent, oricât de mic sau oricât de mare ar fi acesta, include în structurile sale aceeaşi informaţie şi acelaşi adevăr.
Simetria structural-fenomenologică dintre micro- şi macro-cosm, precum şi unitatea informaţională, păstrată subiacent în orice diviziune universală, conduce în mod necesar la următorul

Corolar: Legile care guvernează mişcarea materiei în cadrul diviziunilor universale sunt simetrice şi păstrează un formalism matematic unitar.

Acest corolar al principiului simetriei arată expres că, între legile care descriu microcosmosul şi cele cu referire la macrocosm, există o asemănare perfectă în forma lor matematică, astfel încât, legi specifice unei diviziuni universale, pot fi extinse la alte diviziuni, cu condiţia stabilirii unor reguli preliminare de comparare.
Vom aplica aceste concepte structurale în cadrul fenomenului gravitaţional pentru a obţine o îmbunătăţire a teoriei newtoniene, depăşind limitele gravitostaticii (teoria clasică). Se ajunge la o teorie dinamică a gravitaţiei, care va infirma teoria generalizată a relativităţii prin desfiinţarea postulatului ei major şi anume principiul echivalenţei. Teoria restrânsă rămâne însă validă şi poate fi inclusă în teoria diviziunilor universale.
Problematica acestei teorii este declanşată de postulatul simetriei. Astfel, din considerente de simetrie cu microuniversul, trebuie să acceptăm că aşa cum sarcinile electrice în mişcare generează în spaţiul înconjurător un câmp magnetic cu liniile de câmp închise, tot astfel, sarcinile gravitaţionale în mişcare vor induce în mediul înconjurător un câmp specific.
Modelul de univers şi filonul filozofic ce stă la baza prezentei teorii, ne arată că acest câmp indus de corpurile ponderabile trebuie să aibă aceeaşi natură cu câmpul nuclear şi vom accepta acest fapt tot ca pe o ipoteză, pentru a evita o digresiune logică de argumentare, care ar îngreuna înţelegerea de principiu a teoriei.
Se pare că, în general, orice câmp poate să apară în univers în două moduri distincte şi anume: 1) prin intermediul mişcării (deci într-un mod dinamic) sub formă de câmp indus, şi 2) prin simpla prezenţă a unor entităţi fizice, sub formă de câmp static (staţionar), caracterizând în mod natural aceste entităţi. În acest fel ne explicăm cum este posibil să apară, un câmp de aceeaşi natură cu câmpul nuclear, în afara edificiului atomic. Din considerente de convenţie, căci pare impropriu ca denumirea de câmp nuclear – ce este specific nucleului atomic – să fie atribuită unor corpuri din macrocosm, vom denumi acest câmp generat de sarcinile gravitaţionale în mişcare câmp alconic.
Corolarul enunţat implică pentru fenomenul gravitaţional aceleaşi legi, cu aceeaşi formă matematică, ce se regăseşte şi în legile electromagnetismului, acest model al fenomenelor adiacente revelând un plan metodologic de rezolvare prin comparare, aplicabil oricăror diviziuni universale învecinate, cum sunt macro- şi micro-cosmosul.
Teoria newtoniană reprezintă pentru fenomenul gravitaţional, ceea ce reprezintă electrostatica lui Coulomb pentru electromagnetism. Ele sunt teorii valabile pentru cazul în care se analizează interacţiunea unor sarcini considerate în repaus sau care se mişcă relativ cu viteze mici comparativ cu viteza luminii şi, fapt semnificativ, care nu au rotaţie proprie.
În analogie cu electrodinamica, vom pune bazele unui capitol nou legat de gravitaţie, pe care îl vom numi GRAVITODINAMICA şi în care vor fi tratate efectele generate de mişcarea sarcinilor gravitaţionale.
Mişcarea accelerată a corpurilor ponderabile va genera în spaţiu unde gravitaţionale care, în această viziune, sunt ansambluri de câmp gravitaţional şi alconic care se induc reciproc. Ele devin realităţi independente de corpurile care le-au generat, propagându-se în spaţiul universului cu viteza luminii. Aceasta ar fi viteza maximă a undelor în vid şi este o cerinţă a axiomaticii relativităţii restrânse, teorie pe care o considerăm validă.
Simetria implică şi pentru undele gravitaţionale o relaţie care să definească viteza lor, similară cu cea din electromagnetism, relaţie dedusă de Maxwell sub forma cunoscută:
41

care defineşte viteza luminii funcţie de permitivitatea electrică ε şi permeabilitatea magnetică μ a mediului prin care unda electromagnetică se propagă.
Relaţia similară pentru undele gravitaţionale ar fi de forma:

42

în care mărimea fizică notată cu (x) o vom numi permitivitate gravitaţională, iar (a) permeabilitate alconică a mediului. Dacă ε era definit funcţie de constanta K, ce intervine în relaţia forţei coulombiene, atunci x va fi definit de constanta lui Newton pentru gravitaţie (G ) sub forma:

43

Funcţie de (3) rezultă din (2) posibilitatea de evaluare a permeabilităţii alconice (a):

44

Se observă că permeabilitatea alconică corespunde la dimensiuni cu constanta gravitaţiei a lui Einstein, fiind de două ori mai mică decât aceasta. Obţinem o primă infirmare a predicţiilor relativiste, în sens general.
Valoarea foarte mică a acestei constante, cu referire la proprietăţile alconice (nucleare) ale spaţiului fizic, arată că efectele induse de mişcarea corpurilor ponderabile sunt foarte slabe, evidenţierea lor fiind posibilă numai la scara marelui cosmos, unde sunt antrenate în mişcare mase considerabile.
Câmpul alconic indus ar putea fi pus în evidenţă prin studiul mişcării neutronilor emişi de Soare. Conform teoriei de faţă traiectoria acestora ar trebui să fie o curbă sau, în cazul neutronilor lenţi, chiar o spirală înfăşurată în jurul liniilor de forţă ale câmpului alconic. În acelaşi mod se deplasează electronii în jurul liniilor de câmp magnetic.

 

CÂMPUL ALCONIC DE INDUCŢIE ŞI MOMENTUL ALCONIC AL UNEI SARCINI GRAVITAŢIONALE ÎN ROTAŢIE

Câmpul alconic indus are de îndeplinit, la nivelul structurii macrocosmice, acelaşi rol pe care îl îndeplineşte câmpul magnetic indus în microcosm. Intensitatea acestui câmp (mărime pe care o vom nota cu litera A) poate fi calculată funcţie de permitivitatea alconică (a) şi este reprezentată de mărimea vectorului inducţie alconică într-un punct oarecare din vecinătatea unui curent masic (mişcare dirijată de sarcini gravitaţionale). Acest vector va fi dat de tangenta dusă în orice punct la o linie de câmp alconic (fig. 7).
Analog cu situaţia câmpurilor electrice şi magnetice, vom defini noţiunea de flux al câmpului alconic de inducţie

45

unde integrala este valabilă pentru suprafaţa S în care se defineşte fluxul ΦN .
Câmpul alconic, astfel generat, are o intensitate foarte mică pentru mase mici, la viteze mici ale acestora. El atinge însă valori impresionante la scara de mărime a galaxiilor, acţiunea câmpului extinzându-se pe distanţe astronomice, contribuind la structurarea universului.
Existenţa acestui câmp alconic de inducţie în sistemul solar implică şi existenţa unei forţe de tip Lorentz ce trebuie însumată cu forţa newtoniană şi care este răspunzătoare de multe mişcări neconvenţionale ale planetelor şi sateliţilor. Această forţă evidenţiată experimental, ar putea permite o definire a vectorului inducţie alconică A. În principiu, dacă într-o zonă din spaţiu există un câmp alconic, el va produce deviaţia unei sarcini gravitaţionale mo , care se mişcă în acea zonă cu viteza v. Asupra sarcinii gravitaţionale mo  va acţiona o forţă de tip Lorentz de forma:

46

Deci FN va fi o forţă laterală, totdeauna perpendiculară pe direcţia vitezei (fig. 8). Modificând direcţia lui v faţă de vectorul A, vom obţine pentru FN o valoare zero. Identificăm direcţia lui v pentru care  FN = 0 cu direcţia lui A. Astfel, vectorul intensitate alconică poate fi definit mai complet în modul următor: dacă o sarcină gravitaţională dată, se deplasează cu viteza v printr-un punct P, în care există un câmp alconic şi dacă asupra sarcinii în mişcare acţionează o forţă laterală FN , atunci în punctul P intensitatea câmpului alconic este A şi satisface relaţia (6) în care m, v, şi F sunt măsurabile.
Unitatea de măsură pentru inducţia alconică A rezultă din ecuaţia:

47

Unitatea de măsură rezultată poate surprinde, dar până la descâlcirea problemei o vom adopta aşa cum rezultă matematic, urmând ca pe parcurs să arătăm şi de unde vine această apropiere de unitatea de măsură a vitezei unghiulare şi, de asemenea, de unitatea de măsura a constantei H a lui Hubble.
Pentru calculul inducţiei nucleare A vom porni de la legea lui Ampère care, în electromagnetism, leagă inducţia magnetică B de intensitatea curentului electric

48

Simetria presupune existenţa unei legi similare în gravitodinamică

49

în care A este inducţia alconică, dl un element de lungime dintr-un ipotetic „conductor” prin care circulă un curent masic de intensitate iS, iar  ao este permeabilitatea alconică, calculată în relaţia (4).
Astfel, inducţia alconică A în vecinătatea unui curent masic filiform, de lungime infinită, este dat de relaţia:

50

În această formulă curentul masic iS  este definit drept cantitatea de substanţă (masă grea sau sarcină gravitaţională) ce trece printr-o secţiune oarecare, într-un interval de timp egal cu unitatea (coincide cu noţiunea de debit, când substanţa considerată este fluidă). Deci  iS  se va măsura în Kg/s.

fig 8

Mişcarea rotaţională a sarcinilor gravitaţionale produce întotdeauna câmpuri alconice dipolare, configuraţia liniilor de câmp alconic fiind aceeaşi cu a unui dipol magnetic. Polarităţile dipolului alconic, pe care le vom numi arbitrar RAM (pozitiv) şi UR (negativ), sunt inseparabile, la fel ca şi polarităţile dipolului magnetic.
Aşadar, la nivel macrocosmic nu există sarcină alconică (nucleară) monopolară, dar asemenea sarcini există în microunivers, mai exact în nucleul atomilor. Aceeaşi situaţie este întâlnită în cazul monopolilor magnetici, care există ca entităţi distincte în ortocosmos.
În simetrie cu momentul magnetic (μN) al unei sarcini electrice în rotaţie, vom defini şi momentul alconic (μN) al unei sarcini gravitaţionale în rotaţie:

51

în care R este raza sarcinii gravitaţionale (cu simetrie sferică), v este viteza periferică de rotaţie, iar Μ momentul cinetic al particulei, aşa cum este definit el actual, în premisa mi= mg. Teoretic există o deosebire calitativă netă între momentul cinetic şi momentul alconic, primul ca efect exclusiv al inerţiei, iar al doilea ca efect al gravitaţiei, fiind definit funcţie de sarcina gravitaţională.
Sensul vectorului μN va fi dat de regula burghiului drept, sensul de înfăşurare al burghiului fiind sensul de mişcare a sarcinii gravitaţionale care generează câmpul.
Câmpul alconic măsurat la distanţa r de un dipol alconic variază după o lege similară cu cea care descrie variaţia câmpului magnetic în vecinătatea unui dipol magnetic

52

Pentru a măsura componenta pe direcţia z a câmpului alconic produs de rotaţia Soarelui, la distanţa r de acesta şi, cu aproximaţie, în planul eclipticii (θ = 90°), vom folosi relaţia:

53

iar semnul minus din faţa ei arată că sensul componentei Az a câmpului alconic este contrar în raport de sensul momentului alconic asociat Soarelui (μN☼).
Dipolii alconici trebuie să interacţioneze între ei, iar forţele ce apar ar putea depăşi ca intensitate forţele electrice sau pe cele magnetice şi gravitaţionale, deoarece constanta de cuplaj nucleară este de circa 42 de ori mai mare decât cea electromagnetică.
Particulele cu spin semnificativ vor interacţiona şi ele, comportându-se ca nişte mici „magneţi” alconici. Este posibil ca forţa nucleară slabă să fie tocmai rezultatul acestei interacţiuni, ştiut fiind că, în cazul acesteia, orientarea spinului prezintă o importanţă decisivă în realizarea interacţiunii.
De asemenea, acest câmp alconic indus ar putea explica şi magnetismul astrelor, între momentul alconic şi cel magnetic existând o legătură intrinsecă.

 

LEGEA FORŢELOR ÎN CÂMPUL GRAVITO-ALCONIC

Deoarece efectele inductive de câmp alconic vor fi sesizate la scara mare a cosmosului este de aşteptat ca presupunerile noastre să poată fi verificate la nivelul sistemului solar. De aceea, în referirile următoare, vom lua ca obiect de experienţă sistemul solar.
Să facem observaţia că toate mişcările din sistemul solar au loc nu doar în câmpul gravitaţional al Soarelui, ci şi în câmpul alconic generat de rotaţia lui. (Omitem eventuale câmpuri alconice exterioare specifice Galaxiei sau universului în ansamblul său). Din acest motiv, pe lângă forţa gravitaţională newtoniană (Fg), asupra planetelor acţionează şi o forţă de tip Lorentz (FN ), iar forţa gravito-alconică rezultantă (sau forţa gravitodinamică) este exprimată conform relaţiei:

54

unde mo este masa grea.
Având în vedere compunerea vectorilor v şi A relaţia mai poate fi scrisă:

55

în care α este unghiul dintre vectorii v şi A.
Pentru a pune în evidenţă corecţia ce trebuie adusă forţei newtoniene, vom scrie relaţia (14) după cum urmează:

56

iar funcţie de exprimarea lui A din relaţia (13) factorul corectiv b se poate scrie:

57

Dacă vom exprima momentul alconic al Soarelui (μN☼) conform relaţiei (11) şi, în acelaşi timp, vom înmulţi şi vom împărţi relaţia de mai sus prin viteza orbitală v, obţinem o exprimare a lui b care se apropie, într-o anume măsură, de corecţia relativistă

58

Notând raportul:

59

şi neglijând sin α, deoarece unghiul dintre viteza liniară orbitală şi liniile câmpului alconic solar la raza orbitei este, cu aproximaţie, unghi drept , ceea ce-i conferă valoare unitară, vom scrie forţa gravitodinamică ce acţionează asupra planetelor sub următoarea formă:

60

deosebindu-se de forţa relativistă a gravitaţiei numai prin apariţia factorului ψ. Şi tocmai acest factor ne va dezvălui aspecte inedite ale fenomenului gravitaţional şi chiar electromagnetic.
Deoarece ψ depinde de viteza reală de rotaţie a Soarelui, care, cu siguranţă, nu se roteşte ca un solid rigid, vom folosi mai departe momentul alconic pentru a-l exprima:

61

unde v şi r sunt viteza liniară pe orbită, respectiv distanţa heliocentrică la care este plasată planeta a cărei mişcare se analizează.
În referenţiale în care μN☼ are semn negativ (dipolul este inversat) factorul ψ va lua valori negative, ceea ce arată că forţa de tip Lorentz devine pozitivă, adică acţionează repulsiv comparativ cu forţa gravitaţională, care rămâne mereu atractivă.
Se observă că, în aceste condiţii, factorul ψ este echivalentul factorului ε din relaţiile mecanicii invariantive, elaborată de Octav Onicescu. Numai că, spre deosebire de mecanica invariantivă, unde ε = ± 1, în ecuaţiile noastre factorul ψ poate lua şi valori diferite de unitate, conducând la rezultate inedite.
Corecţia adusă forţei gravitaţionale implică şi o corecţie a energiei potenţiale gravifice. Astfel, în ideea că o cantitate oarecare de masă m este adusă de la infinit la o distanţă r de centrul unei sarcini gravitaţionale, caracterizată de un câmp alconic dipolar, pe o traiectorie spirală, prin aportul exclusiv al forţei adiţionale de tip Lorentz, vom defini lucrul mecanic cheltuit pentru această mişcare, drept energia potenţială a câmpului alconic de inducţie, conform relaţiei:

62

în care μN☼  este momentul alconic specific corpului central, măsurat într-un referenţial neutru (care nu participă la rotaţia lui), iar v, viteza liniară pe orbita cvasicirculară a corpului de probă.
Prin câteva artificii simple putem scrie UN(r) funcţie de corecţia b definită în relaţia (18)

63

În conformitate cu această exprimare, energia potenţială gravito-alconică, sau potenţialul gravitodinamic, se poate scrie:

64

Din acest potenţial derivă simplu legea forţelor care apare în relaţia (15).

REMARCĂ: Deoarece momentul alconic μN☼  este specific sistemului solar, fiind asociat cu mişcarea rotaţională a întregului cortegiu de corpuri
(planete, comete, meteoriţi, praf cosmic, materie difuză, particule elementare, etc.) ar fi greşit să-l definim în mod exclusiv prin raza şi viteza de rotaţie a Soarelui. De aceea ar fi mai corectă exprimarea:

65

unde mărimea

66

reprezintă intensitatea vârtejului de materie ce formează, în ansamblul său, sistemul solar.

Notă: Deoarece editorul de ecuaţii nu conţine toate simbolurile incluse, am folosit pentru a marca parametri Soarelui (masa, raza, momentul alconic, etc.) mai multe simboluri puse la indice, cum ar fi: M indice ʘ, M indice ☼, M indice Θ.

Mai multe informaţii despre Teoria Gravitodinamică veţi găsi în cartea „Idei pentru o teorie dinamică a gravitaţiei” 

………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

De asemenea, o prezentare sumară a Teoriei Gravitodinamice este prezentată şi în cartea „Mesajul Atlanţilor”– Bîrsan Dorel, Ed. Etnous, Braşov, 2017.

COPERTA 1 CARTE 2-page001

Prezentarea teoriei gravitodinamice este succintă, în această carte având doar rolul de a releva unele dintre constantele specifice, care se regăsesc atât în măsurile Piramidei-Keops, cât şi încifrate în parametrii fizici şi dinamici ai unor astre din sistemul solar, ceea ce este un fapt bulversant. Prezenţa lor aici este dovada că sistemul solar este o creaţie, iar acel Creator şi-a pus semnătura pe creaţiile Sale într-un mod discret. Aceste semnături inteligente încifrate în astrele sistemului solar sunt SEMNELE de care a vorbit Iisus că vor precede A Doua Sa Venire pe Pământ [Luca;21/25].

Civilizaţia care ne-a precedat, şi anume, aceea a atlanţilor, cunoştea semnele din astre şi le-a înscris în monumente de genul piramidelor, care sunt răspândite pe întreg Pământul. Ei idolatrizau numerele sacre care le reprezintă şi care se regăsesc încifrate în mixtura dimensională a întregului univers. Faptul uimitor, însă, este acela că multe din aceste numere sacre sunt constante specifice teoriei gravitodinamice.

Despre existenţa unei „ştiinţe a semnelor” înscrise în sistemul solar a vorbit şi Enoh, Nostradamus şi, mai recent, părintele Arsenie Boca, cel care a arătat că aceste semne vor fi revelate din România.

Mai multe detalii în cartea citată, al cărei cuprins poate fi găsit aici

 

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s