Câmpuri nucleare şi gravitaţionale variabile

Dorel Bîrsan-RamEno, 27-03-2018

wave-639237__340

Gravitodinamica prevede ceva ce relativitatea nici nu îndrăznea să bănuiască, şi anume faptul că un câmp gravitaţional poate fi obţinut şi prin inducţie. În acest caz liniile de câmp gravitaţional vor fi închise, iar generarea sa are loc atunci când sarcini alconice (nucleare) se mişcă în spaţiu. Practic, fluxuri intense de particule cu sarcină nucleară (cum ar fi protonii sau neutronii) generează în vecinătatea lor câmpuri gravitaţionale prin inducţie. Mai departe vom estima intensitatea câmpului gravitaţional indus şi vom examina legătura intrinsecă dintre câmpul gravitaţional indus şi câmpul alconic (de aceeaşi natură cu câmpul nuclear), câmpuri variabile care se generează reciproc şi pot materializa, ceea ce noi numim unde gravitaţionale.

În continuare postez un paragraf din cartea „Idei pentru o teorie dinamică a gravitaţiei” în care exemplific cazul câmpului gravitaţional indus prin mişcarea insolită de dilatare-contracţie a orbitelor sateliţilor şi variaţia volumică a geoidului, datorită mişcării pe o orbită eliptică.

1. Introducere

 În virtutea universalei simetrii, care ne-a fost ghid în această incursiune în necunoscut, va trebui să evidenţiem şi alt aspect al legăturii câmpului gravitaţional cu cel alconic. Premisele sunt deduse tot pe considerente de simetrie, aşa încât, pornind de la observaţia că un câmp electric variabil generează în spaţiul său un câmp magnetic variabil, tot astfel, un câmp gravitaţional variabil trebuie să genereze unul alconic variabil, după cum şi câmpurile efect pot deveni cauze, fenomenul fiind reversibil.

Evidenţierea legăturii câmpului electric cu cel magnetic a fost relativ uşoară (pentru noi, care privim retrospectiv cursul istoriei ştiinţei!) deoarece au existat la dispoziţia cercetătorilor obiecte de experienţă la o scară mică de mărime. Cum putem însă experimenta în cazul gravitodinamicii, când fenomenele abia se fac simţite la scara macrocosmului, la valori energetice uriaşe? Va trebui, desigur, în multiplele mişcări aparent „negravitaţionale” să găsim dovezi ale existenţei câmpurilor alconice şi gravitaţionale variabile. Problema nu va fi uşoară pentru că aceste mişcări sunt de mică amplitudine şi prin urmare greu de sesizat.

Am discutat în paginile anterioare despre câmpuri alconice staţionare, a căror intensitate se păstrează constantă în timp. Ele vor fi generate de mase care se mişcă uniform (v=const). Un câmp alconic variabil poate fi produs de mişcarea accelerată a sarcinilor gravitaţionale. Masele situate în spaţii ocupate de câmpuri alconice variabile vor fi accelerate prin inducţie de câmpurile gravitaţionale variabile generate concomitent.

Prin anii 1831, Faraday, pe baza unor experienţe simple, a observat că la apropierea unui magnet de o bobină legată într-un circuit se produce un curent electric, evidenţiat cu ajutorul unui galvanometru. El a explicat apariţia curentului electric prin variaţia fluxului magnetic ΦB prin spiră, la apropierea sau depărtarea magnetului. Acest curent se numeşte curent de inducţie şi este determinat de o tensiune electromotoare indusă. Tot Faraday a dedus din aceste experienţe legea inducţiei electromagnetice, care îi poartă numele:

128

Problema care se pune este aceea de a găsi corespondenţa acestei legi în cadrul fenomenului gravitaţional. Teoretic această corespondenţă este destul de uşor de realizat, dar va fi mai greu de demonstrat practic, pentru că aici nu mai putem dispune, după dorinţă, de câmpuri alconice variabile, care să fie sesizate la scara unui laborator.

Din considerente de simetrie, vom scrie legea inducţiei gravito-alconice astfel:

129

în care V (scris în rel. 129 cu font monotip corsiva) va fi denumit potenţial gravito-motor (p.g.m.), ΦN fiind fluxul alconic printr-o suprafaţă dată, iar dt timpul în care are loc variaţia N a fluxului alconic.

Unitatea de măsură a p.g.m. va fi unitatea unui potenţial gravitaţional. Deoarece ştim că ΦN = A ∙ S, rezultă:

130bis.png

Dacă în sistemul solar câmpul alconic generat de Soare scade în timp, atunci planetele ar fi acţionate şi de o forţă gravitaţională tangenţială indusă, care le accelerează mişcarea, astfel încât, câmpul generat de planete să se opună cauzei iniţiale (scăderea câmpului alconic solar), conform legii lui Lentz din electromagnetism.

2.   Câmp gravitaţional indus 

Intensitatea câmpului gravitaţional indus derivă din acest potenţial gravito-motor din relaţia (129). Trebuie înţeles că liniile câmpului gravitaţional indus de un câmp alconic variabil sunt închise, iar acţiunea lui este la fel de reală ca şi aceea a câmpului gravitaţional staţionar, presupus de teoria lui Newton.

Vom exemplifica problematica iscată de câmpurile alconice variabile în cazul Lunii, considerând că orbita Lunii este traversată de un câmp alconic variabil normal pe planul ei, iar acest câmp creşte cu o viteză constantă dA/dt, aceeaşi în toate punctele din suprafaţa orbitei. Acest fapt se şi întâmplă atunci când sistemul Pământ-Lună se apropie de Soare (drumul din afeliu în periheliul orbitei Terrei), iar în referenţialul solidar cu sistemul Pământului se va constata o creştere a câmpului alconic solar.

Fluxul câmpului alconic prin orbita Lunii (considerată o spiră circulară de curent masic, adică un curent de sarcini gravitaţionale) va fi:

131

iar potenţialul gravito-motor, definit mai sus, devine:

132.png

Acest potenţial reprezintă, de fapt, lucrul mecanic efectuat asupra unităţii de masă de către câmpul gravitaţional indus, la o rotaţie completă a Lunii în jurul Pământului, adică:

133

ceea ce conduce la explicitarea intensităţii câmpului gravitaţional indus (gi)  în diferite puncte de pe orbita Lunii (fig.17)

134

fig17

Figura 17.

 REMARCĂ: În figura 17, R este raza regiunii în care se extinde câmpul alconic A. Dacă acest câmp este cuprins într-o suprafaţă S de rază R < r (pentru cazul analizat, mai mică decât raza orbitei Lunii) atunci

 135

iar pentru r = R relaţia revine la forma din (134).

În principiu trebuie înţeles că, datorită mişcării eliptice, câmpul alconic solar perceput în referenţialul Pământului, suportă variaţii semestriale de creştere şi descreştere, ceea ce va avea ca efect inducerea unui câmp gravitaţional (gi), care va acţiona asupra Lunii pe direcţia mişcării, provocând o accelerare a ei pe orbită, urmată de frânare, mişcări sincronizate cu mişcarea de revoluţie a Pământului. Deci orbita Lunii se dilată şi se contractă alternativ cu o rată oarecare.

 

3. Forţa gravitaţională indusă şi expansiunea (contracţia) orbitei Lunii

Funcţie de variaţia câmpului alconic solar, datorită apropierii şi îndepărtării sistemului Terra-Lună de Soare (mişcarea pe orbită excentrică) se poate estima mărimea forţei tangenţiale de natură gravitaţională, indusă la raza orbitei Lunii.

Variaţia câmpului alconic solar se calculează conform relaţiei:

136

unde ra şi r sunt raza orbitei Pământului în apogeu şi respectiv perigeu, iar μNo , G şi c sunt mărimile fizice de definire a inducţiei alconice A generată de Soare, despre care am discutat în paginile anterioare (μNo este momentul alconic solar, G este constanta newtoniană a gravitaţiei, iar c este viteza luminii).

Având în vedere că variaţia ΔA este semestrială, se poate calcula viteza de variaţie a câmpului alconic

137.png

Această mişcare insolită de dilatare-contracţie a orbitei Lunii poate fi estimată cantitativ, existând reperele de bază pentru acest calcul şi se obţine că orbita Lunii variază într-un an cu circa 4 milimetri în jurul unei valori medii.

Concret, la o rotaţie completă a Lunii în jurul Pământului, aceasta primeşte prin intermediul forţei gravitaţionale induse o energie suplimentară Eg = 2πr mg gi = mg πr2 dA/dt, care va produce o variaţie egală a energiei potenţiale Ep= mg g dr. Va rezulta: 

137bis

în care r este semiaxa mare a orbitei Lunii, gi este acceleraţia gravitaţională tangenţială indusă, iar gN este acceleraţia gravitaţională newtoniană a câmpului Terrei la raza orbitei Lunii.

Având în vedere că într-un an tropic Luna execută 13,404832 rotaţii în jurul Terrei rezultă că în 6 luni orbita Lunii suportă o variaţie egală cu 0,62 · 13,404832/2 = 4,15 mm.

Dacă vom lua în considerare variaţia componentei de tip Lorentz datorată variaţiei ΔA a câmpului alconic solar, în referenţialul sistemului Terra-Lună, se obţine o valoare a dilatării (contracţiei) pentru orbita Lunii de acelaşi ordin de mărime.

Variaţia componentei alconice a forţei centrale va fi legată de variaţia procentuală a razei orbitale prin diferenţiala:

138

în care F=Fg(1+b)≈Fg , iar

139

Conform cu cele specificate se obţine:

140.png

şi dacă vom efectua calculul pentru cazul Lunii, asociind r cu raza medie a orbitei sale, v cu viteza medie pe orbită, iar M cu masa Pământului, rezultă:

141.png

Vom avea o variaţie a distanţei Pământ-Lună conform cu (138)

142.png

Aşadar, efectul de dilatare-contracţie al orbitei Lunii, datorat variaţiei forţei adiţionale, este de acelaşi ordin de mărime cu cel datorat câmpului gravitaţional indus, iar cele două efecte se anulează reciproc. Astfel, pe traseul periheliu–afeliu al Pământului câmpul alconic solar scade, ceea ce face ca forţa adiţională corespunzătoare ce acţionează asupra Lunii să scadă, iar orbita ei să se dilate cu 4 mm, în timp ce forţa gravitaţională indusă va produce o decelerare a ei, respectiv va contracta orbita cu 4 mm. Rezultă că efectele se anulează reciproc, iar raza orbitei Lunii rămâne constantă. Efectele s-ar putea cumula, devenind detectabile, numai în cazul sateliţilor artificiali, care ar orbita în jurul Terrei în plan ecuatorial şi în sens invers rotaţiei Pământului.

            4.   Pulsaţia în volum a Pământului

Din aceeaşi cauză (variaţia câmpului alconic solar în referenţialul planetelor, dat fiind orbitele eliptice) ne aşteptăm şi la pulsaţia în volum a planetelor şi sateliţilor, efecte maxime evidenţiindu-se la orbitele cu mare excentricitate.

Luând în calcul rata de dilatare pentru Pământ

143.png

unde v este viteza liniară de rotaţie a Pământului, iar g acceleraţia gravitaţională, măsurate la suprafaţa sa, se estimează pentru Pământ o variaţie a razei geoidului de circa 8,61 ∙ 10-9 m.

144.png

Având în vedere că volumul sferei de rază R, egală cu raza geoidului, este definit de relaţia:

145

şi deci

146bun

ceea ce se transpune în diferenţiala:

147.png

se poate calcula pulsaţia în volum a geoidului, după cum urmează:

148.png

Conform acestor predicţii gravitodinamice planeta noastră suportă semestrial dilatări şi contracţii succesive, fenomen ce ar explica unele revărsări de lavă din interiorul geoidului.[1] Evident că cei 4,4 milioane metri cubi de lavă, expulzaţi în faza de contracţie a Pământului, nu justifică în totalitate erupţiile observate la nivelul întregului glob, dar mecanismul în sine aduce o explicaţie nouă, în afara ipotezei curenţilor de convecţie.

Geologii au evidenţiat şi fenomene care pun în evidenţă cu claritate „respiraţia” periodică a geoidului, când se expulzează lavă în zonele rifturilor oceanice, pentru ca într-o fază ulterioară aceasta să fie resorbită, lăsând pe fundul oceanelor forme curioase, conturate de o crustă subţire şi goale în interior.

Existenţa unor coloane bazaltice de 0,5 – 2 metri diametru, goale în interior, formând adevărate păduri pe fundul oceanului, în zona rifturilor din Pacific, par exemplele cele mai grăitoare de pulsaţie în volum a geoidului.

„Interpretarea dată acestor forme este următoarea: în bazine depresionare preexistente se acumulează lavă foarte fluidă care, la contact cu apa oceanică, se răceşte la suprafaţă croindu-şi drum prin orificii verticale. Apa fiind mai rece decât lava înconjurătoare determină consolidarea pereţilor orificiilor care devin un fel de coşuri solide în magma fluidă. Acoperişul bazinului se sparge apoi, lava încă fluidă se scurge (sau se resoarbe, fără spargerea coşului! n.n.) în loc rămânând doar coşurile verticale şi bucăţi de lavă ce reprezintă resturile capacului prăbuşit” [9; p.359].

Dacă aceste procese au o legătură cu pulsaţia în volum a Terrei, ele trebuie să se manifeste numai atunci când planeta noastră se deplasează din apogeu spre perigeu, în timp ce pe drumul de revenire în apogeu, de pe traseul orbitei, răbufnirile de lavă trebuie să înceteze.

La aceste afecte, datorate mişcării eliptice, se vor adăuga şi efectele legate de acţiunea gravitaţională a Soarelui, care este dominantă, dar şi efectele mareice generate de Lună, prin câmpul gravitaţional newtonian. Acţiunea Soarelui şi Lunii este mai puternică şi prin cumulul lor s-ar putea explica structura în plăci tectonice a scoarţei Pământului.

Mişcările telurice (maree, ridicări şi coborâri ale scoarţei) produse de tandemul Soare-Lună vor fi mai ample, aşa încât, efectele slabe datorate câmpurilor alconice variabile, devin mai greu decelabile, fiind mascate de efectele mareice.

            Notă: În baza unui calcul simplu se poate arăta că şi perioada de rotaţie a Pământului suportă variaţii semestriale. Astfel, când Terra se mişcă din periheliu în afeliu un punct de pe ecuator va parcurge un spaţiu suplimentar                                              
149

în care t este timpul de mişcare (6 luni) iar gi acceleraţia gravitaţională indusă, ce acţionează în sensul de rotaţie. Valoarea ei funcţie de relaţia 137 este:

150.png             

            Rezultă că această acceleraţie tangenţială indusă va acţiona mărind viteza de rotaţie a Terrei, iar în timp de 6 luni un punct de pe ecuator va parcurge un spaţiu suplimentar ce poate fi calculat:
151

            Deci perioada de rotaţie a Pământului se va micşora cu o cantitate:
152.png

            În următoarea semiperioadă (drumul afeliu – periheliu) Terra îşi va încetini rotaţia, perioada sa mărindu-se cu aceeaşi cantitate de circa 3 nanosecunde, iar această variaţie este evidenţiată observaţional la ordinul de mărime calculat aici, fiind consemnată la capitolul „neregularităţi ale rotaţiei Terrei care scapă teoriei”. E vorba de teoria clasică, desigur.

•notă subsol [1] Chiar şi Luna trebuie să suporte dilatări şi contracţii semestriale de volum de circa 5.357 metri cubi.

Referinţa marcată cu [9] se referă la cartea „Tectonica globală” de Marcian Bleahu, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983.

Un exemplu actual… 

…legat de dilatarea (contracţia) Pământului poate fi şi cel care se petrece în Africa, unde s-a ivit o crăpătură adâncă în pământ, extinsă pe zeci de kilometri.

vlcsnap-2018-03-27-14h31m36s595

Prognozez că această ruptură va evolua, mărindu-se lent, până când Pământul ajunge în apogeu (la 22 iunie) după care se va opri şi (posibil) chiar se va închide pe măsură ce Pământul se va deplasa spre perigeu, volumul său fiind în scădere până la solstiţiul de iarnă (22 decembrie).

Lărgirea riftului poate continua în următoarea semiperioadă (22 dec.2018 – 22 iun.2019) sau se poate opri, dacă se ivesc zone slabe în altă parte a globului terestru.

Articolul este un fragment din cartea „Idei pentru o teorie dinamică a gravitaţiei”

Reclame