Idei pentru o teorie dinamică a gravitaţiei

Untitled

Preambul

Orice idee nouă, lansată pentru interpretarea unor fenomene care cer depăşirea pragului atins în cunoaştere la un moment dat, are la bază mai întâi o filozofie proprie. Un fel de premisă a premisei sau o intuiţie pură pe care nu o poţi exprima pentru că mai întâi trebuie să inventezi cuvinte noi pentru a o scoate din sfera intuitivă. De aceea elaborarea unui model al lumii materiale nu poate porni decât de la nivelul filozofic de susţinere a ideilor sale. Devine din ce în ce mai evident că fără o gândire filozofică premergătoare, care să deschidă un real orizont intuitiv intelectului, ştiinţa nu se poate avânta cu prea mult elan în necunoscut.

Gândirea dialectică este aptă să conducă la salturi în ştiinţă numai dacă va fi folosită corespunzător, fiind necesară o orientare mai curajoasă a analizei filozofice spre abordări sistemice şi structurale. De altfel, se pare că cognoscibilitatea realităţii fizice constă tocmai în structuralitatea ei şi vom încerca să argumentăm acest lucru.

Pe de altă parte, trebuie înţeles că legile dialectice ale filozofiei sunt la fel de valide ca şi legile fizicii sau ale matematicii şi va trebui să le folosim cu mai multă încredere în construcţiile noastre teoretice.

Lucrarea de faţă este o astfel de construcţie şi vom porni în fundamentarea axiomaticii ei tocmai de la una din legile dialectice ale materiei. Această lege este cunoscută de la Hegel încoace sub numele de legea identităţii opuşilor sau legea identităţii şi unităţii contrariilor. Ea afirmă o identitate care trebuie să existe între laturile contrare ale lumii, între aspectele opuse sub care se poate prezenta materia. Dacă ne vom referi numai la identitatea dintre particular şi general va trebui, desigur, să clarificăm în ce constă această unitate. Ei bine, dincolo de identitatea lor materială, credem că cea mai elocventă dovadă a identităţii dintre particular şi general trebuie căutată în structuralitatea lor. De altfel, structuralitatea trebuie să fie o trăsătură esenţială a lumii materiale (intuită ca existenţă infinită) şi tocmai prin această trăsătură structurală ea poate fi înţeleasă şi cunoscută. Lucrul continuu şi astructural nu este intuibil decât ca întindere, ca spaţiu detaşat de timp, pentru că ceea ce nu este structurat, nu este compus, nu se poate mişca în sine, nu se poate schimba şi din această cauză nu poate fi înţeles în imanenţa lui. Deocamdată, însă, cunoaşterea noastră este departe de acel ţărm al lumii fizice, dincolo de care să înceapă oceanul infinit al continuului material, iar în cele două cadre de existenţă cercetate de noi: micro- şi macro-cosmosul, se afirmă clar structuralitatea ca o trăsătură definitorie a acestora.

Dacă ignorăm prejudecăţile prezentului, putem presupune că la nivelul lumii materiale structuralitatea are caracter absolut, adică divizibilitatea materiei este infinită. Argumentele pro sau contra acestei afirmaţii sunt în echilibru pentru că entitatea infinit de subtilă, care pentru logica noastră ancorată în finit este ceva de domeniul Nimicului, pune la fel de multe probleme ca şi entitatea fără structură, pe care o visează cercetătorii microuniversului, sperând să poată construi, în baza ei, multitudinea particulelor elementare, ceea ce nu cred să fie suficient pentru o înţelegere profundă a lumii materiale. Dar, pentru că această premisă filozofică n-a fost deloc darnică în a deschide cale nouă înţelegerii, rămâne de „experimentat” logic cealaltă premisă, care susţine diviziunea fără limite a lucrurilor.

În definitiv, deocamdată nu ne interesează decât aspectele logice ale situaţiilor la limită, adică materia infinit de subtilă a Esenţei şi Totul (lumea infinită) şi acestea vor rămâne ţinta permanentă a fiinţelor raţionale de pretutindeni, însă, revenind mai aproape de nivelele noastre de cercetare, trebuie să acceptăm cel puţin faptul că, dincolo de nivelul microfizic, structuralitatea se continuă mult mai profund. De asemenea, că ierarhiile macrocosmului se continuă spre un metacosm şi un megacosm, aşa încât, cunoaşterea noastră nu înseamnă altceva decât descifrarea structuralităţii din realitatea apropiată.

Acesta nu este un punct de vedere idealist pentru că structuralitatea este cât se poate de obiectivă. Orice structură include materia, esenţa, dar în aşa fel încât aceasta rămâne totdeauna pe nivelul cel mai de jos. Lucrul finit este un mesaj al esenţei, el se înalţă pe temelia esenţei, a materiei pure, deci are obiectivitate în sine, chiar dacă conţinutul său esenţial rămâne practic intangibil.

Din punctul de vedere al unei ontologi structurale (care se prefigurează la orizont) lumea noastră perceptibilă este doar un segment structural limitat, întemeiată fiind pe nişte infrastructuri materiale ce se continuă fără sfârşit în profunzimea lucrurilor, spre homeomerii de nepătruns şi, în acelaşi timp, fiind cuprinsă în suprastructurile megacosmice care se întind în exteriorul ei. Mai plastic vorbind, fiecare existenţă finită (diviziune universală) este doar un element dintr-o coloană abstractă a infinitului, care se sprijină undeva, în profunzime, pe esenţă, şi se înalţă la nesfârşit spre Marele Univers, care include totul.

Din această perspectivă apare evident că şi cunoaşterea noastră nu este una a esenţelor, ci numai a structurilor, Esenţa retrăgându-se veşnic în domeniul inaccesibilului. Lumea de la nivelele noastre finite de existenţă rămâne la fel de departe de Esenţă pe cât este de Existenţa infinită, lucrul finit fiind ceva de mijloc între un infinit interior, în care se coboară cauza lui şi un infinit exterior, efect al celui dintâi. Cu toate acestea noi sperăm că a înţelege lumea nu înseamnă a ne coborî în profunzime la ultima ei cauză şi nici a urca spre ultimul efect, ci a descifra structurile apropiate nivelului nostru de existenţă.

Una din legile lumii materiale este tendinţa ei spre organizare. Există o fugă a materiei de haos şi dezordine, iar faptul că lumea există implică aprioric organizarea ei riguroasă la toate nivelele de spaţiu şi timp pe care le include. Trebuie înţeles că dezordinea şi haosul nu sunt decât accidente locale în timp ce ordinea este universală şi cuprinde lumea între cele două extreme: infinitul mare şi infinitul mic. Într-o lume a ordinii fiecare lucru finit este un compus şi reprezintă, pe linia devenirii, un anume nivel de organizare, pentru că orice ordine este cuprinsă într-o ordine superioară, orice structură este în acelaşi timp infrastructură şi suprastructură pentru nivelele de organizare exterioare sau interioare ei.

În acest context, o importanţă decisivă pentru cunoaştere o reprezintă specificul organizării materiei în cadrul diferitelor diviziuni universale, care se înscrie într-o anume simetrie, în cadrul fiecărui nivel de organizare repetându-se, la diferite trepte cantitative, aceeaşi structuralitate, unică prin fondul informaţional pe care îl include. S-ar părea că lumea materială poate fi asemănată cu o imensă holografie, căci în fiecare segment desprins din ea, oricât de mare sau de mic va fi acesta, se reflectă imaginea întregului.

În ce priveşte temerea unora de ideea unei diviziuni infinite a materiei, pentru faptul că în acest mod materia infinit de subtilă se confundă cu Nimicul şi deci temelia lumii este Neantul, apare nejustificată. Mai întâi de toate trebuie înţeles că ceea ce există nu poate fi redus la Nimic, oricât de mult am diviza acel existent. Chiar dacă diviziunea mecanică a materiei se va opri la un moment dat, aceasta nu se va datora decât imperfecţiunii instrumentelor noastre de prospectare. Totdeauna va rămâne un „dincolo de accesibil” la care va năzui gândirea, dar acest fapt nu va influenţa negativ înţelegerea lumii pentru că ea va fi posibilă prin dezvelirea unui număr finit de diviziuni universale.

Structuralitatea poate fi numitorul comun, care să reunească în gândirea noastră lucrurile în diversitatea lor şi să le apropie în pofida depărtării lor, iar prin unitatea structurală a lumii putem afirma cu certitudine identitatea şi unitatea contrariilor ca lege universală a Naturii. Dacă ne vom referi numai la categoriile de particular (parte) şi general (întreg), aşa cum există ele în mod natural, atunci identitatea lor, afirmată de legea hegeliană, trebuie să fie deci o identitate structurală. Avantajele înţelegerii acestei identităţi sunt evidente, deoarece, după cum arăta încă Giordano Bruno „(…) Ceea ce nu poţi vedea în minim vezi în maxim; în întreg descoperi ceea ce-i ascuns într-o parte separată. Trebuie înţeles că totul se găseşte în toate, deoarece natura creează totul în toate şi le creează din străfundurile materiei.” Această teză (cu rădăcini mult mai străvechi) susţinută de eroul din Nola, va fi ideea călăuzitoare în baza căreia vom dezvolta prezenta teorie gravitaţională anunţată din titlu.

În principiu premisele sunt simple, pentru că dacă între micro- şi macro-cosm (tratate aici ca particular şi general) există o simetrie perfectă, care înseamnă o unitate structurală (organizaţională), dar şi fenomenologică, în ce priveşte procesele ce au loc în cele două cadre de existenţă, atunci va trebui să tratăm şi fenomenul gravitaţional, astfel încât, să-l putem include în cercul unităţii lumii fizice, păstrând această simetrie cu micro-universul. Pentru aceasta vom considera că între fenomenul gravitaţional, specific marelui cosmos, şi cel electromagnetic, legat mai mult, în profunzimea lui, de microcosm, există, de asemenea, o simetrie perfectă în ce priveşte manifestarea şi legile care le guvernează. Implicaţiile acestei analize, bazată pe teza simetriei, vor fi surprinzătoare, mai ales pentru că permite o continuare a teoriei newtoniene a gravitaţiei în termeni clasici şi promite chiar o interferare a acesteia cu teoria cuantică, atât de mult detaşată de gândirea clasică.

Într-o altă ordine de idei, postularea structuralităţii, ca trăsătură generală a lumii materiale, pune în lumină o nouă categorie de calitate, una structurală, în baza căreia chiar fenomene care se deosebesc radical în ce priveşte calitatea, (care poartă stigmatul diviziunii universale din care se face prospectarea) pot fi identificate şi reunite formal din punct de vedere structural. Aşa se face că, de exemplu, chiar dacă între un electron şi o supergalaxie există deosebiri calitative radicale, ele pot fi identice din punct de vedere structural. Aceeaşi identitate structurală poate exista şi între univers, (ca domeniu finit) şi o particulă elementară, între metagalaxie şi sistemul atomic, între fenomenul gravitaţional şi cel electric şi, în general, între toate procesele ce se desfăşoară în cadre spaţio-temporale diferite, de tipul micro- şi macro-cosmului. Identitatea dintre particular şi general va reprezenta pentru noi cheia descifrării realităţii fizice, cu care vom deschide cândva porţile abisale ale profunzimilor şi vom înţelege, prin puterea spiritului din noi, suprastructurile metacosmice care ne cuprind irevocabil.

Deoarece orice careu de univers structurat presupune încifrarea unor anumite informaţii, rezultă că elementele caracterizate de calităţi structurale identice, ascund în infrastructura lor informaţii identice formal, sau care pot fi exprimate în baza unui formalism matematic unitar. În acest fel legi valide pentru o clasă de fenomene pot fi extinse la o altă clasă de fenomene, dacă între ele se pot evidenţia similitudini structurale şi se stabilesc regulile generale de comparare.

Abordarea unor aspecte din fizică prin similitudine se va dovedi o metodă eficientă şi surprinzătoare, care permite o înţelegere la un nivel superior al gravitaţiei în corelaţie cu dinamica corpurilor ponderabile şi privite simetric în raport cu electrodinamica clasică.

În baza categoriei de calitate structurală, pot fi reunite şi studiate în analogie, chiar obiecte fizice care se deosebesc cantitativ, deoarece calitatea structurală este independentă în raport cu cantitatea. Aceeaşi structură, care apare într-un cadru spaţio-temporal dat, poate fi repetată în cadrul univer-sului la diferite trepte de mărime. Lumea în ansamblu este constituită prin repetiţia la infinit, din profunzimi spre suprastructuri, a unui număr finit de calităţi structurale şi tocmai în această trăsătură a ei constă posibilitatea atingerii unui final al cunoaşterii, o cunoaştere, ce-i drept, lipsită practic de obiectul ei esenţial care rămâne intangibil şi realizabilă, în fazele incipiente, prin activitate pur intelectuală.

Deşi abordarea fenomenului gravitaţional prin Teoria Gravitodina-mică este teribil de simplă şi lipsită de abstracţiuni matematice sofisticate rezultatele sunt remarcabile. Există o lege mecanică simplă care spune că „ce se pierde în viteză se câştigă în forţă”. Ea a inspirat pe filozofi să parafrazeze că ceva similar se întâmplă şi în teoriile excesiv de matematizate, căci„ceea ce se câştigă în rigoare se pierde în obiectivitate”.

Abstractul şi invenţia ipotetică rezistă în cadrul unei teorii numai până la întâlnirea cu experimentul, sau cu verificarea ecuaţiilor în practică. Ori din acest punct de vedere vom descoperi că Gravitodinamica este aptă de a explica fenomenele la un nivel superior. Ea aduce în atenţie constante fizice noi (peste zece constante dintre care 4 sunt fundamentale), comparativ cu teoria generalizată a relativităţii, care este săracă în a revela constante ale naturii în baza axiomaticii ei.

fig.1

Figura 1. Cele mai reprezentative diviziuni universale care se coboară în profunzimea materiei sau se extind în afara macrocosmosului.

Se profilează pentru universul infinit, alcătuit dintr-o infinitate de elemente înlănţuite cauzal, din abisul profunzimilor până la Totul Absolut (fig.1), anumite caracteristici care îl fac cognoscibil în pofida infinirii sale.

Dintru început vom fi bănuiţi că inventăm raţiuni filozofice pentru a susţine ipoteze noi, adică fabricăm o filozofie apriorică naivă, ca suport pentru un demers ştiinţific ce se doreşte novator. În parte este corect, căci fără puncte de sprijin, fie ele şi pur ideatice, nu se poate înainta în necunoscut. Raţiunea nu poate inventa ceva din nimic. Trebuie să existe ceva de la care să înceapă reforma şi, în general, se porneşte de la lucruri cunoscute, care pot fi puse într-o altă lumină.

Aşadar aspectele filozofice expuse sumar aici sunt doar un contur simplificat pentru un univers holografic, care va fi susţinut cu probe mate-matice şi observaţionale în Teoria Gravitodinamică, ce formează subiectul acestei cărţi.

Nu putem omite marile întrebări existenţiale ale filozofiei cum ar fi problema ontologică: oare dacă universul cel evoluat din entităţi materiale infinit de subtile, şi care se sprijină cauzal pe Esenţa ubicuă şi magică, ascunsă în umbra neantului, poate fi o altă formă de existenţă a neantului? Deci are lumea materialitate sau este o simplă iluzie pozitivistă?

Da şi nu.

Da, pentru că în comparaţie cu Totul Absolut, care cuprinde toată Existenţa, universul de la scara noastră de mărime este insignifiant şi rămâne închis în cuante de spaţiu-timp total izolate în raport cu Universul-infinit, cu care nu mai păstrează nici o legătură directă, ci numai prin intermediul lanţului cauzal infinit. În acest fel, în raport cu infinitul toate universurile-insulare (închise) alcătuiesc un continuu din care nu pot fi diferenţiate. Acelaşi lucru se întâmplă cu Esenţa, văzută de la nivelul nostru. Ea se confundă cu întinderea (fără durată) şi umple întreg spaţiul interior şi exterior particulelor, zise materiale.

Şi Nu, deoarece, logic vorbind, ceea ce există nu poate fi redus la nimic, oricât de mult am diviza acel existent. Deci Esenţa este, şi nu poate fi identificată cu neantul, chiar dacă se reduce la cuante ce scapă oricărei determinaţii. Deci lumea are materialitate, chiar dacă esenţa se abstrage din lucruri.

Dincolo de paradoxul dat de aspectele la limită ale Existenţei, ştiinţa şi-a dezvoltat un limbaj propriu (teoria informaţiei) prin care limbajul naturii şi al fenomenelor poate fi codat matematic şi transpus în limbaj inteligibil pentru gândirea noastră, tributară spaţiu-timpului finit. Numai că acolo unde ştiinţa se opreşte şi bâjbâie în necunoscut va începe filozofia, care va încerca să creioneze o viziune mai amplă, depăşind limitele ştiinţei. Şi aceasta poate fi doar filozofia spontană, intuitivă şi proprie fiecărui cercetător al naturii. Ea derivă din experienţe şi eşecuri proprii şi din judecăţi personale, care, la un moment dat, alcătuiesc concepţia despre lume a unui subiect şi care, din întâmplare, este consonantă cu „incursiunea” ipotetică pe care o întreprinde.

Pentru a realiza un salt în gândire uneori este nevoie de curajul de a părăsi căile cunoscute şi a lansa axiome noi. Spre exemplu, acumulările experimentale şi filozofice ale ştiinţei noastre conturează deja o imagine a realităţii în care nici materialismul nu mai este considerat un principiu absolut şi de neînlocuit. Experienţa arată că simpla prezenţă a unui observator influenţează rezultatul experimentului sau că particule depărtate, oricât de mult, par a păstra o legătură cauzală care se manifestă la distanţă, adică infinit de rapid. Apoi energiile pot deveni atât de subtile, încât par a nu mai avea materialitate, mai ales în mediul biologic (câmpuri bionice). Se conturează în acest fel ideea universului-gând mai degrabă decât a universului-mecanism, iar pasul următor ar fi acela al universului-iluzie, al lumii ca proiecţie mentală pe fondul conştiinţei, aşa cum îl prefigurează dintotdeauna doctrinele spirituale.

Evident că dacă va fi aşa toate ştiinţele se vor îngrămădi pe teritoriul biologiei şi al neurologiei, starea de conştiinţă devenind pământul făgăduinţei pentru înţelegerea şi controlul fenomenologic al universului. Dar calea va fi lungă şi până atunci vom mai hălădui pe cărarea universului cauzal şi material, văzut ca ansamblu de sisteme şi subsisteme care relaţionează între ele.

În acest caz, orice schimbare de macaz în înţelegerea universului, presupune definirea unor noţiuni noi, care, în prima fază, nu este absolut necesar să fie riguroase. Exactitatea şi rigoarea vin pe parcurs, cu sprijin experimental şi/sau matematic. De aceea, pentru susţinerea ipotezei universului holografic şi al Teoriei Gravitodinamice, care vor forma subiectul cărţii de faţă, va trebui să punctăm caracteristicile unui asemenea model de univers. Va ajuta la crearea unei imagini de ansamblu a ipotezei.

După cum am subliniat, prima trăsătură a universului holografic este structuralitatea. O lume care se divide la nesfârşit nu poate fi decât structu-rală. Nimic nu există continuu şi astructural, deoarece acel existent nu ar fi cognoscibil. Informaţia înseamnă structură, iar lucrul astructural ar fi lipsit de informaţie.

Structuralitatea absolută a lumii presupune stabilitatea ei, în pofida dinamismului de care este cuprinsă în sine. Lumea are, în ansamblul ei, o structură stabilă, dominantă în raport cu schimbarea, care se manifestă recesiv pe scena lumii. Deşii toate lucrurile se schimbă, lumea rămâne mereu aceeaşi, identică sieşi şi veşnică.

Veşnicia structurilor universale vine şi din unitatea structurală a lumii, adică există un model structural repetat în cadrul tuturor diviziunilor universale. Acest plan de structurare unic este un rezultat al posibilităţilor limitate de mişcare al entităţilor materiale în cadrul diviziunilor universale şi alcătuieşte un fel de cod genetic al materiei, care nu poate fi distrus sau anulat pentru că e conţinut în orice fragment de univers, la orice nivel de spaţiu-timp, şi tocmai acest aspect dă universului caracterul holografic.

Este de intuit (logic) mai departe că lumea este infotropă, adică conţine aceleaşi informaţii ce pot fi cuprinse într-un număr finit de legi, care se repetă în cadrul diferitelor diviziuni universale, la diferite valori de spaţiu şi timp. Un univers holografic nu poate fi decât infotrop şi diviziunile universale sunt menţinute în baza unui plan unic, căci nişte cadre structurale identice conţin informaţii identice, indiferent de scara de mărime la care fiinţează.

O altă trăsătură a lumii materiale holografice este cuantificarea spaţio-temporală a creşterilor în procesul devenirii, care se traduce prin faptul că salturile pe care le face materia în devenirea ei structurală (creşterea ierarhiilor) nu sunt întâmplătoare, ci respectă totdeauna anumite proporţii constante. Acest aspect face ca numărul (ca simbol matematic) şi proporţia să fie esenţiale în descifrarea planului structural al existenţei, deoarece proporţiile care se stabilesc între elementele similare (simetrice) dintre două diviziuni universale, se păstrează aceleaşi între toate celelalte, numărul (ca şi constantă matematică) fiind încifrat în toate laturile existenţei. În totalitatea lor, numerele (pe care le asociem şi cu constantele fizice ale materiei) alcătuiesc o structură matematică complexă care imită structura materiei. Toată aura numerică asociată structurilor universale se va regăsi în Teoria Finală, care va explica „funcţionarea” şi ordinea din cadrul unei diviziuni universale, repetată identic în toate celelalte. De aceea înţelegerea de principiu a universului holografic apare ca fiind o sarcină finită.

Toate aceste caracteristici la un loc oglindesc şi unitatea lumii mate-riale, care este o unitate structurală, dar şi fenomenologică (de mişcare) deoarece la orice nivel ar exista, nişte particule de univers sunt doar nişte particule în mişcare, comparativ cu infinirea întinderii. Unitatea merge până acolo încât orice fragment de univers include toate structurile posibile într-o diviziune universală, de la mişcarea mecanică simplă a unor particule şi până la procese de conştiinţă. Şi afirmaţia nu este exagerare, căci aşa cum viaţa a apărut în nivelul structural macro-cosmic, ea trebuie să existe şi în micro-cosmul atomic şi în oricare nivel structural, din profunzimea sau din megastructurile în care suntem incluşi ca părţi insignifiante. Materia, deci, include conştiinţa imanent în toate insulele de univers numite particule elementare.

Deosebirile cantitative de spaţiu-timp, care separă diviziunile univer-sale, ar putea părea un impediment pentru fiinţele inteligente din materie, care să le interzică posibilitatea comunicării. Totuşi evoluţia formelor raţionale de conştiinţă este imprevizibilă şi nu este imposibil ca acestea să găsească o soluţie reală pentru a comunica cu fraţii lor întru raţiune din diviziuni universale diferite. Poate într-o bună zi vom descoperi că fiinţele inteligente din microcosmos sunt chiar Agentul inteligent care face posibilă animarea unei celule biologice, astfel încât, viaţa să fie în realitate mesajul profunzimilor, conştiinţa urmând materia în devenirea ei ca o umbră.

Responsabilitatea unui om care ştie de conştiinţa imanentă materiei va deveni moralitate, căci din fiecare atom care ne înconjoară suntem priviţi de miliarde şi miliarde de civilizaţii inteligente, care ne pot scana fiecare celulă şi fiecare atom. Iar totul, fiecare frântură de timp din „istoria” acestui colosal angrenaj de celule, care suntem noi în devenirea noastră de organisme vii şi conştiente, se înregistrează undeva în adâncul fiecărui atom şi nici o informaţie nu se pierde. Viaţa dintr-o diviziune universală este o prelungire vie a materiei spre a se cunoaşte pe ea însăşi.

Iar surprizele vor fi foarte mari, profilate în viziunea acestui model holografic de univers, dar în primul rând vom pune la punct, prin similitudine cu microuniversul, un mod de abordare novator al fenomenului gravitaţional. Va rezulta o teorie dinamică a gravitaţiei care păstrează în cele mai mici detalii, o simetrie cu electrodinamica clasică. Iar rezultatele sunt mai mult decât încurajatoare, indicând o cale mai eficientă de înţelegere a gravitaţiei.

Pot fi citite câteva fragmente din conţinutul cărţii făcând click pe paragraful 2.9. şi  paragraful 3.3.4. din Cuprins

 

CUPRINS

PREAMBUL…………………………………………………………………….. 5
GRAVITAŢIA ÎNTRE TEORIE SI ESEC………………………………..14

Cap. 1. AXIOMATICA……………………………………………..……….19
1.1. Ipotezele………………………………………………. ………………..…20
1.2. Constantele de simetrie………………………………………..….… 22
1.3. Electromagnetism si gravitaţie……………………………….……26
1.4. Gravitodinamica sau mecanica alconică…………………..….28
1.4.1. Intensitatea câmpului alconic de inducţie
1.4.2. Definirea lui A
1.4.3. Calculul lui A
1.4.4. Calculul permeabilităţii alconice a vidului
1.4.5. Dipolul alconic
1.5. Legea forţelor în câmpul gravito-alconic…………………………41

Cap. 2. EFECTE GRAVITODINAMICE ………………………………….47
2.1. Forţa gravitodinamică………………………… …………………….…48
2.2. Parametri orbitali ai planetelor în câmpul complex gravitoalconic…………………………………………………………………..51
2.3. Cuantificarea orbitelor în sistemul solar……….………………55
2.3.1. O lege empirică
2.3.2. Cuantificarea orbitelor planetare
2.3.3. Concluzii
2.4. Corecţia perioadelor de revoluţie…………………………..……..61
2.5. „Contracţia” spaţiului………………………………………….…….….63
2.6. Avansul de periheliu………………………………………….…………64
2.7. Miscarea de precesie în câmpul alconic de inducţie…….…69
2.7.1. Generalităţi
2.7.2. Precesia axelor de inerţie ale planetelor
2.7.3. Precesia planelor orbitelor
2.8. Deflecţia razei de lumină în câmpul gravito-alconic……….75
2.8.1. Deflexia luminii în vecinătatea Soarelui
2.8.2. Distorsiuni în localizarea obiectelor cosmice
îndepărtate datorate câmpului alconic solar
2.8.3. Ipoteza existenţei unui câmp alconic universal
2.9. Câmpuri alconice variabile în timp…………………………..….80
2.9.1. Introducere………………………………………………….…………….80
2.9.2. Câmp gravitaţional indus……………………………….………….82
2.9.3. Forţa gravitaţională indusă si expansiunea
(contracţia) orbitei Lunii……………………………………….…84
2.9.4. Pulsaţia în volum a Pământului…………………….…………..86
2.9.5. Undele gravitaţionale si cosmologia………………………..…89
2.9.6. Concluzii………………………………………………………..…………90

Cap. 3. GRAVITODINAMICA, TEORIA RELATIVITĂŢII SI
MECANICA CUANTICĂ……………………………………….…………. 93
3.1. Autoinductanţa si energia în câmpul alconic……………….94
3.2. Dilema lui ψ si împăcarea cu Newton…………………………101
3.2.1. Variaţii de tip relativist ale masei…………………..… …….101
3.2.2. Factorul ψ si legea a doua a dinamicii……………..……….110
3.2.3. Consecinţe ale încălcării principiului echivalenţei……114
3.2.3.1. Este ipoteza variaţiei lui G o alternativă viabilă?
3.2.3.2. Precesia, un test decisiv în infirmarea principiului echivalenţei
3.2.4. Concluzii………………………………………………………………..119
3.3. Gravitodinamica, un prim pas spre realizarea unităţii fizicii….124
3.3.1. Drumul spre unitate este simetria……………………..……124
3.3.2. Factorul ψ si problema cuantificării………………………..129
3.3.3. Simetria cu microuniversul…………………….……………..133
3.3.4. Relativitatea restrânsă rămâne………………………………138
3.3.5. Accelerarea expansiunii universului………………………150

ANEXE…………………………………………………………………..……155
▪ Abisuri negre si singularităţi……………………………………155
A. Abis negru singular
B. Abis negru cu vârtej exterior de materie
▪ Soarele si zonele semnificative din vecinătatea sa….…166
▪ Un experiment inedit………………………………………………..168
TABEL DE VALORI………………………………………..…………..….181
BIBLIOGRAFIE……………………………………………..…………..…184
CUPRINS …………………………………………………………………….186

Reclame

4 gânduri despre &8222;Idei pentru o teorie dinamică a gravitaţiei&8221;

  1. La articolul de mai sus am adaugat ulterior cateva idei. Daca cineva se pricepe sa-l stearga inpreuna cu acest mesaj in cazul cand trimit articolul extins. Fiindca nu este in intentia mea sa-l postez de doua ori.

    Am alcatuit o teorie mecano-eterica a gravitatiei, plecand de la dinamica particulelor grele din nucleele substantei, modelate ca si motoare electrice rotative, foarte multipolare si de foarte mare putere si turatie. Prin rotatia lor foarte rapida (Frot=10^20 rot/s) particulele nucleare se comporta ca niste aspiratoare centrifugale, care aspira eterul cu viteza foarte mica prin jurul axei de rotatie si il refuleaza cu viteza foarte mare, prin sectiuni foarte mici pe la periferie. Prin rotatia structurii dinamice foarte multipolara, prin bazele cilindrului de rotatie apare la fiecare nucleon cate o pereche de turbioane. Multimea turbioanelor eterice constituiesc fluxul eteric de aspiratie al substantei. Raportul intre viteza de aspiratie si viteza de refulare, ca si raportul intre sectiunea de refulare si sectiunea de aspiratie a eterului, este dat de constanta gravitationala nucleara Gn. La nivelul nucleonilor constanta gravitationala este egala cu 8/(4*pi*k)=8*epsilon zero. Aceasta arata ca campul gravific este derivat din campul electric si stabileste legatura care exista intre electromagnetism si gravitatie. De exemplu, totalitatea nucleonilor din masa Pamantului ar aspira cam 10^16 m^3 de eter/s, cu viteza spre interiorul planetei de 23 m/s. Fluxul eteric de aspiratie al substantei, avand viteza mica de curgere inspre substanta, are timp mare de interactiune cu substanta si de aceea are efect preponderent fata de efectul produs de fluxul de refulare, care avand viteza de curgere foarte mare, dinspre substanta, are timp foarte scurt de interactiune cu substanta. Fluxul eteric de refulare tasneste cu viteza foarte mare , ca niste raze prin interstitiile dintre turbioanele de aspiratie. Intalnirea in spatiu a fluxurilor de aspiratie creeaza in permanenta depresiunea in care luneca substanta, depresiunea care genereaza atractia gravifica dintre mase, dintre substanta neutra electric. Aceasta depresiune ar fi elementul principal al tensorului gravitational. Peste efectul produs de fluxul eteric de aspiratie, se suprapune efectul repulsiv al campului care da densitatea masei si care compenseaza mai mult de jumatate din efectul fluxului de aspiratie. De aceea intre mase exista numai atractie, si interactiunea dintre mase este asa de slaba. Am imaginat un experiment interferential asemanator cu experimentul Pound-Rebka, pentru evidentierea fluxului eteric de aspiratie al planetei. Dar bineinteles ca un experiment care ar demonstra indubitabil existenta eterului cosmic, care materializeaza spatiul fizic, sediul si suportul miscarii, ar fi absolut interzis de lumea stiintifica. Fiindca dogma relativista exclude hotarat eterul din fenomenele fizice si din universul fizic. La aceasta teorie am ajuns dupa ce am descifrat sensul fizic al constantelor fizice universale si dupa ce am gasit si demonstrat identitatea dimensionala masa-sarcina. Identitate care duce la semnificatia fizica exacta a marimilor (a conceptelor) fizice. Fapt care mi-a permis sa modelez particulele elementare ca motoare electrice rotative, iar fotonii ca motoare electrice liniare, in care se gaseste la fiecare unda, ca forta electrodinamica propulsoare a fotonilor prin spatiu, este la echilibru cu forta de inertie. Ceeace asigura translatia uniform rectilinie a luminii si comportamentul similar undelor. Prin refractia fotonilor la 360 de grade, cu contractarea lor de 137 sau de 274 de ori si interferenta lor constructiva, adica insumarea tuturor undelor componente ale trenului de unde fotonic, in unde sau sisteme de unde stationare, de tensiune de foarte mare amplitudine si translatia lor pe circomferinte de raza particulelor, s-ar naste particulele elementare, care ar fi structuri dinamice bipolare (numai cu doua seminude diametral opuse, sau foarte multipolare, ce se comporta similar motorului electric rotativ.

  2. Dorel Bîrsan zice:

    Domnule Gheorghe Adrian,

    Teoria d-stră este complicată şi nu poate fi expusă într-un comentariu. Deschideţi un blog şi expuneţi-o în detaliu, sistematic, evolutiv, cu definirea precisă a noţiunilor introduse. Poate găsiţi adepţi, care să vă susţină.
    Dar e necesar să stabiliţi corecţiile pe care le aduce teoria d-stră teoriei clasice sau ce avantaje prezintă în înţelegerea mecanicii cuantice, care ea însăşi a devenit o poveste frumoasă şi atât. E greu de susţinut totuşi ideile d-stră referitoare la particulele elementare pentru că încă nu a privit nimeni în interiorul unui electron, cu atât mai puţin într-un neutron, deşii acesta a fost spart pentru a-i identifica alcătuirea, dar e posibil ca particulele elementare să facă schimb energetic cu eterul (văzut ca un gaz compus din preentităţi microfizice). Aşa s-ar explica stabilitatea lor. Însă ideea câmpului gravitaţional care derivă din câmpul electric nu are susţinere. Experienţa arată că ele sunt fenomene distincte.
    Eu arăt, prin modelul de univers propus (ipoteza diviziunilor universale) că există o legătură intrinsecă între câmpul gravitaţional şi câmpul nuclear. Aceste câmpuri când sunt variabile se generează reciproc, precum câmpul electric şi cel magnetic. Deci câmpul gravitaţional poate fi generat (indus) cu ajutorul unui flux intens de neutroni. Câmpul gravitaţional indus este dipolar cu polarităţile inseparabile.
    E posibil că marile centre de cercetare chiar ştiu acest lucru şi etapa finală în generarea de câmp gravific ar fi controlul neutronilor şi menţinerea unui flux constant într-un inel circular. Problemă imposibilă azi, deoarece ei nu pot fi controlaţi prin metode cunoscute, fiind neutri din punct de vedere electric.

    Expunerea unei teorii trebuie făcută etapizat şi pe domenii restrânse. Încă suntem departe de Teoria totului, iar natura ne arată că este unitară în toate formele ei. De aceea eu cred că microcosmosul este structurat identic cu macrocosmosul şi trebuie să găsim corespondenţele reale, iar din ce vom înţelege în macro-cosm vom putea extinde şi la înţelegerea micro-cosmului, căci lumea este alcătuită holografic.

  3. Domnule Dorel Barsan.
    Am fost incantat sa primesc un raspuns asa de prompt. Vreau sa va spun ca rezumatul foarte concis pe care l-am postat, se refera doar la capitolul despre mecanismul gravitatiei. Acest capitol face parte dintr-o teorie mai ampla, care pleaca de la identitatea dimensionala masa-sarcina si reuseste sa explice cam toate enigmele fizicii. Teoria se intinde cam pe 140 de pagini de texte formule si cateva desene explicative. Capitole din aceasta teorie, in format pdf, le-am postat pe pagina de fizica a forumului astronomy.ro .Dar daca sunteti interesat sa o examinati in intregime, va trimit toata lucrarea in format pdf intr-un email. Va salut si numai bine Adrian Gheorghe.

  4. Dorel Bîrsan zice:

    @Adrian,

    dacă pasiunea e mare şi eşti sigur că doreşti să urmezi calea teoriei tale, care, după cum vei constata, e aptă de perfecţionări nelimitate, atunci va trebui să o publici. Altfel se pierde. Descoperirea este protejată legal numai prin publicare şi cine o aduce primul la cunoştinţa publică este considerat proprietarul ei legal.
    Îţi recomand Editura Etnous (http://www.edituraetnous.eu/comenzi-transport.html) din Braşov, unde toată tranzacţia se face pe internet, iar cărţile le primeşti acasă. Din tirajul comandat 7 cărţi sunt trimise la Biblioteca Naţională, fiind dovada că tu eşti autorul acestei teorii.

    Dacă eşti convins că direcţia aleasă de tine este cea corectă, atunci continuă. Există şi riscul ca după ani de zile să-i descoperi hibe şi să vrei să o modifici. Acesta e riscul cercetării, care a furat viaţa multora.

    Cât priveşte să găseşti adepţi care să te susţină, e greu, că fiecare urmează drumul său şi rareori acestea se intersectează. Drumul spre adevăr înseamnă competiţie dură, chiar luptă, şi numai cei inspiraţi de sus vor câştiga.
    Apoi, nu uita, când descoperi adevărul acesta vine să schimbe concepţiile prezentului şi vei fi singur împotriva tuturor.
    De aceea fiecare căutător de adevăr este solitar şi, după cum spunea Einstein, „oamenii dedicaţi ştiinţei seamănă între ei mai puţin decât cei din oastea prigonită” şi rareori se solidarizează în jurul aceloraşi idei.

    Eu zic să o publici, că nimeni nu ştie din ce direcţie se va ivi adevărul. Succes!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s