Revelaţii experimentale

 47701

Un experiment inedit

Dorel Bîrsan, © · 17-09-2017

419010b-500x500

MOTO: Ştiinţa se bazează pe experiment, pe dorinţa de a contesta doctrina veche, pe odeschidere de a vedea universul aşa cum este el în realitate. Prin urmare, ştiinţa, uneori, necesită curaj – cel puţin curajul de a pune la îndoială înţelepciunea convenţională”. (Carl Sagan).

Oamenii sunt înclinaţi să creadă mai degrabă nişte experimente sofisticate şi scumpe, decât unul simplu şi la îndemâna oricui, dar care poate demonstra ceva sau răstoarnă din concepţiile ştiinţifice ale timpului prezent. Uneori lucruri importante au fost aduse prin experienţe simple, cum a fost mărul căzut din pom lângă Newton, trezindu-l dintr-o reverie în care se gândea de ce stă Luna pe orbita ei, sau picioarele de broască ale lui Luigi Galvani, care au evidenţiat pentru prima dată existenţa curentului electric şi a fost primul pas spre electrochimie.

La fel de simplu este experimentul despre care voi vorbi în continuare, care are legătură cu cele discutate despre principiul echivalenţei sau doar cu existenţa în univers şi a altor forţe, în afara celor cunoscute până în prezent.

Totul a început de la un vechi pendul cu cuc, „made în URSS”, pe care l-am recuperat de la un prieten care îi pusese gând rău şi voia să-l arunce la pubelă. Totdeauna mi-au plăcut mecanismele şi un ceas cu cuc ascunde multă trudă şi ingeniozitate, aşa încât, chiar stricat fiind, nu se merită să-l arunci la lada de gunoi. Asta dacă ai pasiune pentru mecanisme, altfel ţi se încarcă gospodăria cu obiecte nefucţionale. L-am demontat total, am spălat rotiţele în gaz, apoi l-am montat. L-am readus astfel la starea iniţială, inclusiv cele două burdufuri care dau glas micului cuc, ce punctează ora exactă. Apoi l-am pus în perete să-l probez cum merge. Aveam să fiu recompensat de acest ceasornic demodat, pentru efortul depus de a-l readuce la viaţă, cu o surpriză ştiinţifică. Dar să pornim metodic pentru a înţelege cum, un amărât de ceas mecanic, poate genera probleme în fizică.

Prima observaţie asupra funcţionării lui a fost aceea că mersul său nu este perfect uniform. Am observat că vara o ia înainte, iar iarna rămâne în urmă, în raport cu ora oficială. Mi s-a părut bizar, căci ar trebui să se întâmple pe dos, căci vara se dilată tija pendulului şi perioada ar trebui să crească, ceea ce l-ar face să rămână în urmă vara şi să accelereze iarna, când tija se contractă. Pe de altă parte, mişcarea pendulului ar trebui să reflecte şi mareele terestre, deci să fie influenţat de Lună, dar ciclicitatea variaţiilor perioadei pendulului era diferită de cele 28 de zile ale ciclului lunar. Mai exact, există o ciclicitate mai amplă, diferită de ciclicitatea Lunii, având o perioadă de circa 6 luni. Pentru a fi sigur ce se întâmplă am hotărât să măsor cu precizie aceste variaţii sezoniere ale perioadei pendulului şi ulterior să trag o concluzie.

Mai întâi am calibrat bătaia pendulului pe ora oficială la data de 21 spre 22 martie (la echinocţiu). Practic l-am reglat astfel încât indicatorul orei să parcurgă cadranul de două ori în fix 86.400 secunde (ziua solară medie). Bătaia pendulului are loc pe direcţia Nord-Sud, deci ceasul este aşezat cu faţa spre Vest. Acest lucru nu are importanţă, deoarece prin mişcarea de rotaţie a Pământului, ceasul se roteşte cu 360 de grade pe zi, în raport cu direcţia de înaintare a Pământului pe orbita sa, sau în raport cu Soarele. (Iniţial eu am crezut că influenţa primită de pendul are legătură cu mişcarea Terrei pe orbita sa şi influenţa este locală, venind din sistemul solar).

Apoi am început să măsor cu un cronometru în cât timp orarul (limba care arată ora) parcurge 24 de ore pe cadranul său, pornind cronometrul la 7 dimineaţa, la primul bang al soneriei, şi oprindu-l a doua zi la aceeaşi oră, tot la primul bang. Măsurătorile le-am efectuat la fiecare început de lună (1 spre 2 ale lunii) şi am trecut datele într-un tabel, iar ulterior într-o diagramă. Din analiza diagramei din figura 1, care reflectă variaţiile sezoniere ale perioadei pendulului pe ultimii 7 ani, se constată următoarele:

  1. Există o diferenţă măsurabilă între perioada pendulului în luna ianuarie, când atinge un maxim şi perioada sa în luna iulie, când perioada are valori minime, iar orarul parcurge cele 24 de ore într-un interval mai scurt. Practic devansează ora oficială.
  2. Există şi o micşorare a perioadei de la un an la altul, ceea ce denotă o accelerare a bătăilor pendulului cu trecerea timpului.
  3. Micşorarea maximă a perioadei pendulului a avut loc în anul 2013.
  4. Se poate observa din măsurători făcute zilnic (fig. 2) în lunile ianuarie şi iulie că perioada pendulului are un maxim la 27 ianuarie şi un minim la 27 iulie, în fiecare an.
  5. Această influenţă asupra mişcării pendulelor nu se datorează Soarelui, deoarece punctele de maxim şi minim ale perioadei nu coincid cu punctele de afeliu şi periheliu, puncte extreme pe orbita Pământului.

Concluzii

Variaţiile perioadei pendulului nu pot fi puse pe seama uzurii sau a unui defect intern, deoarece în acest caz variaţiile ar fi zilnice sau aleatorii şi nu ar indica în fiecare an data de 27 ianuarie ca maxim şi 27 iulie minimul (aceste date sunt totuşi devansate uneori cu plus sau minus o zi).

Acest tip de pendul este animat, deci primeşte energie prin intermediul greutăţilor care atârnă sub el: una pentru a întreţine oscilaţiile pendulului şi a doua pentru sonerie. Este de presupus că masa acestei greutăţi suferă variaţii anuale, ceea ce cauzează variaţii proporţionale ale perioadei sale. În acest sens dacă greutatea va creşte aceasta va da un impuls mai mare pendulului, iar mişcarea sa va fi mai amplă, ceea ce înseamnă o mărire a perioadei, şi viceversa.

Măsurând cu un cântar de fineţe (pe principiu piezoelectric) care afişează masa cu 3 zecimale, am constatat că masa unui eşantion calibrat de 20 g creşte în luna ianuarie cu

f22

Figura 1. Variaţiile anuale ale perioadei pendulului pe ultimii 7 ani.

circa 10 miligrame în raport cu luna iulie. Deoarece cântarul nu este profesional am considerat aceste rezultate doar orientativ, existând cu certitudine o variaţie a mesei între măsurătoarea din luna ianuarie şi cea din luna iulie, dar valoarea standard este discutabilă cu un asemenea tip de cântar, lipsit de un certificat de calibrare.

Notă: Dat fiind faptul că toate corpurile de la suprafaţa pământului suferă aceeaşi variaţie a masei la un anumit moment, nu se poate determina diferenţe ale masei prin compararea lor cu ajutorul unei balanţe, deoarece masele de pe ambele talere ale balanţei vor suferi variaţii proporţionale ale masei lor. Numai cântarele piezo-electrice pot determina diferenţe ale valorii masei, sau cele cu resort, care sunt mai imperfecte şi nu ating gradul de precizie necesar.

Faptul că există o micşorare măsurabilă, de la an la an, a perioadei pendulului, arată că masa greutăţii care îl acţionează tinde să se micşoreze în timp. Dacă aceasta este o tendinţă generală a tuturor corpurilor de pe Terra înseamnă că gravitaţia Pământului scade în timp, iar pământul suferă o dilatare, ceea ce este în acord cu teoria lui Wegener, a derivei continentelor, cu presupunerile teoriei gravitovortex (Ioan N. popescu), a unei planete în expansiune, dar şi cu expansiunea observată a întregului univers. Fenomenul poate fi interpretat totuşi şi prin creşterea inerţiei corpurilor, efectul fiind acelaşi. Va fi nevoie şi de alte experienţe pentru a discerne adevărata cauză. La fel de bine s-ar putea merge şi pe ideea scăderii constantei newtoniene a gravitaţiei sau pe acţiunea unei forţe suplimentare necunoscute, care să acţioneze pe aceeaşi direcţie cu forţa centrifugă.

fig

Figura 2Variaţia perioadei pendulului în iulie – sep. 2014 (linia de jos a graficului) şi ian – feb. 2017 (linia din partea de sus).

Se poate concluziona că timpul pendulelor se contractă, iar zilele măsurate cu un sistem mecanic acţionat gravitaţional tind să se micşoreze (fig. 3). Pentru a elimina posibilitatea ca fenomenul să fie ciclic şi după o micşorare a perioadei pendulelor să urmeze o creştere, observaţiile ar trebui extinse pe mai mulţi ani. Nu ştiu dacă acest fenomen afectează şi sistemele din microcosm, iar această tendinţă de „contracţie” a perioadei ar fi caracteristică şi ceasurilor atomice. În acest caz am fi lipsiţi de un etalon de timp care să fie neafectat de restul materiei din univers.

Deoarece observaţiile arată că pe data de 27 ianuarie au loc anumite efecte luminoase în munţii Bucegi, când se profilează conturul unor piramide energetice deasupra unor vârfuri de munte (fig. 4) este de presupus că fenomenul de influenţare a perioadei pendulelor are totuşi şi o manifestare subtilă, la nivel microcosmic.

Linia care uneşte punctele de pe orbita Pământului, corespunzătoare datelor de 27 iulie şi 27 ianuarie, face un unghi cu direcţia spre constelaţia Săgetător, unde astronomii au detectat a fi plasat nucleul Galaxiei noastre. Deci probabilitatea ca efectul de variaţie anuală a perioadei pendulelor să fie dat de influenţa nucleului galactic scade, dar nu poate fi eliminat în totalitate. Mai sunt necesare şi alte informaţii. S-ar părea că, într-adevăr, mişcarea complexă a unui pendul reflectă mişcările universului înconjurător, iar experimentul descris în acest articol ar putea aduce ceva nou în legătură cu structura la nivel macro a universului, reflectând o influenţă macrocosmică exterioară sistemului solar, care nu a fost luată în calcule de ştiinţa prezentă.

grafic

Figura 3Scăderea perioadei pendulului din 2011 până în 2014. Pentru simplificare pe diagramă este marcat numărul de secunde ce trec peste 86.000 secunde, ale timpului înregistrat de ceas în 24 ore oficiale.

Nu-i imposibil ca direcţia dreptei ce trece prin centrul Soarelui şi cele două puncte diametral opuse, reprezentând poziţia Terrei pe orbită la 27 ianuarie şi 27 iulie, să indice tot centrul Galaxiei, care are două poziţionări: una văzută prin intermediul luminii şi a doua ca interacţiune la distanţă, „simţită” de pendulul experimentului. Lucrurile par a se întâmpla întocmai experimentelor lui Kozyrev şi Nasonov [4], care, având un detector special în obiectivul unui telescop, au detectat o poziţie a stelelor diferită de cea vizuală, chiar dacă acopereau obiectivul telescopului cu un ecran opac. Dar totdeauna a doua localizare, diferită de cea vizuală, era dispusă simetric de prima, aşa cum apare şi poziţia centrului de influenţă al pendulelor în raport cu direcţia detectată observaţional a nucleului galactic (fig. 5).

fig5

Figura 4Efect luminos pe Vârful Ocolit la 27 ianuarie 1986 [3].

De altfel, există şi observaţii ce vin din zona geofizicii, care arată că structura în plăci a Pământului nu ţine de mişcarea de spin a acestuia, ci are propriile ei elemente geometrice (fig.6). Lucrurile se întâmplă ca şi cum agentul cauzator al expansiunii Pământului (forţa?) acţionează doar în planul eclipticii şi nu are legătură cu forţele centrifuge ce apar şi care ar trebui să aibă o simetrie în raport cu axa de inerţie a Pământului. Totuşi această ciudată acţiune, ce se manifestă în planul eclipticii şi în plane paralele cu acesta, având ca efect expansiunea şi structura în plăci a planetei nostre, pare a avea legătură cu inerţia, căci acţiunile sunt maxime în zona ecuatorului eulerian şi minime la polul eulerian, corespunzătoare geometriei de mişcare a plăcilor tectonice [5; p. 67].

elipsa.png

Figura 5Linia definită de experimentul cu pendul şi linia ce uneşte Soarele cu centrul Galaxiei sunt plasate aproximativ simetric în raport cu linia ce uneşte periheliul cu afeliul orbitei. Datorită avansului de periheliu, acest aspect poate fi temporar şi doar unghiul dintre dreapta ce duce spre Săgetător şi linia definită de experimentul în discuţie va rămâne constant.

Numai variaţia anuală a acestui tip de acţiune cosmică, ce se manifestă cu precădere în panul eclipticii, ar putea conduce la menţinerea structurii în plăci a crustei Pământului, variaţie ce este reflectată şi de unele procese magmatice de expulzare şi resorbţie cu perioada de 6 luni, care au loc pe fundul oceanelor.

Variaţia perioadei acestui tip de „instrument” mecanic cu pendul, descris aici, nu se poate datora decât variaţiei anuale a distanţei în raport cu un „reper de influenţă” cosmic situat pe direcţia dreptei ce trece prin Soare şi prin cele două puncte de pe orbita Pământului, ce corespund cu poziţia sa la 27 ianuarie şi 27 iulie, dreaptă orientată pe direcţia constelaţiilor Leu-Vărsător (fig 5).

Oare variaţia anuală a masei corpurilor pune sub semnul întrebării principiul echivalenţei? Un răspuns clar nu poate fi dat, deoarece experimentul reflectă doar variaţii ale masei gravitaţionale. Experienţele lui Newton, Eötvös şi toţi ceilalţi, ce au urmat aceeaşi cale, fiind efectuate cu dispozitive tip balanţă, nu pot evidenţia aceste variaţii sezoniere ale maselor, deoarece corpurile de pe ambele talere vor suferi modificări echivalente. În acest fel este confirmată egalitatea mi=mg, mai degrabă decât să fie infirmată. Apare posibilă o evidenţiere a încălcării principiului echivalenţei numai prin analiza mişcării de precesie a corpurilor ponderabile în câmpuri

fig7

                                               Figura 6.

exterioare, situaţie pe care o voi prezenta în alte articole. Rămâne de imaginat experienţe mai complexe, care să infirme sau să confirme aceste ipoteze, ce pot părea prea îndrăzneţe pentru un simplu experiment cu pendul. Dar ideea principală este că, după cum decurg lucrurile, universul întreg se reflectă în mişcările oscilante ale fiecărui atom, iar inerţia se profilează ca un cuplaj la distanţă între un corp şi restul materiei universului, după cum afirma Ernst Mach.

(Articolul este preluat din cartea personală „Revelaţii pentru mileniul III”, Bîrsan Dorel, Ed. Etnous, Braşov, 2017).

P.S. Concluzia finală ar fi aceea că acest tip de experiment reflectă o variaţie a greutăţii care animă pendulul, ceea ce nu poate fi interpretat nici în viziune clasică, dar nici în baza relativităţii generalizate. Experimentul arată cu certitudine că mai există o componentă a forţei însumată la greutate, care este variabilă cu distanţa spre centrul Galaxiei şi aceasta nu poate fi decât forţa adiţională definită în teoria gravitodinamică, o forţă de tip Lorentz, pe care teoriile actuale ale gravitaţiei o substituie prin procedeul relativist inventat de Lorentz pentru cazul forţei magnetice şi adaptat de Einstein pentru fenomenul gravitaţional.

Bibliografie

  1. S. I. Vavilov – „Isaac Newton”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962;
  2. Octav Onicescu – „Pe drumurile vieţii”, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981;
  3. Cristina Pănculescu – „Taina Kogaionului, muntele sfânt al dacilor”, Ed. Ştefan, Bucureşti, 2008;
  4. http://www.soulsofdistortion.nl/tors1.html ;
  5. Marcian Bleahu – „Tectonica globală”, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983;
  6. Albert Einstein – „Cum văd eu lumea”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992.

Vezi şi „Continuarea experimentului cu pendul (2017 – 2018)”

Reclame