Continuarea experimentului cu pendul (2017 – 2018)

Dorel Bîrsan, 28-03-2018

solar-system-11578_960_720

  1.  Măsurătorile continuă

Legat de experimentul prezentat, am încheiat luna aceasta măsurătorile cu privire la variaţia masei grele în decursul perioadei 27 iulie 2017 – 27 ianuarie 2018, iar rezultatele sunt trecute în tabelul de mai jos

tabloul 1 bun                       Notă: Valorile masei sunt exprimate în grame.

Se evidenţiază clar o diferenţă de masă între eşantioanele măsurate în iulie şi ianuarie. Nu pot vorbi însă de toleranţa măsurătorilor, deoarece am utilizat un cântar care este capabil să afişeze masa (maxim 20 grame) cu trei zecimale exacte, dar care nu are un certificat de atestare. Pe spatele lui scrie „Digital scale/20g/0,001g; Made în China”. Prin măsurători repetate (prin adaos sau prin lipsă) am constatat, însă, că este consecvent în greutatea pe care o măsoară şi este demn de încredere 90% şi chiar peste.

  1. Experimente mai vechi confirmă datele din tabelul de mai sus

În cartea sa „Gravitaţia – pledoarie pentru o nouă teorie a gravitaţiei” [Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982 ] Ioan N. Popescu exemplifică cu nişte experimente executate cu mare rigoare ştiinţifică prin care se măsoară constanta gravitaţiei newtoniene (G) la diferite momente de timp din cursul unui an. Întâmplător ei măsoară această constantă şi în luna iulie. Se constată comparativ cu luna mai o diferenţă netă între valorile constantei lui Newton, după cum se poate vedea din tabelele de mai jos:

Valorile constantei gravitaţiei (G) măsurate între 15 şi 30 mai 1971

tablou2 bun.png
Media generală: G=(6,67714 ± 0.0006) · 10-8 C.G.S.


Valorile constantei gravitaţiei (G) măsurate între 1 şi 15 iulie 1971

tablou 3 bun

Media generală: G = (6,67189 ± 0,0003) · 10-8 C.G.S.

Se constată că variaţia relativă a constantei G este de acelaşi ordin de mărime cu variaţia relativă a masei grele din măsurătorile efectuate de mine şi prezentate mai sus. Mai exact ΔG/G = 4,9 · 10-4.

Notă: Am luat în calcul valoarea mediei generale a lui G din lunile respective, conform fiecărui tabel.

3. Surpriza cosmologică

Se ştie că prin deceniul 6 al secolului trecut, în încercarea specialiştilor de a avea o legătură radio bună cu primii sateliţi plasaţi pe orbite circumterestre, s-au creat mai multe tipuri de antene cu „câştig” mare şi „zgomot” cât mai redus. Aceste antene însă au devenit foarte tentante pentru redioastronomi, care sperau să poată asculta mai bine emisiile radio ale cosmosului. Cu ajutorul unei astfel de antene, redioastronomii Arno A. Penzias şi Robert W. Wilson, au reuşit să recepţioneze pe frecvenţe (din domeniul microundelor) o radiaţie ce venea din toate direcţiile cosmosului şi care mai târziu se va numi radiaţia de fond a universului. Ei căutau, de fapt, zgomotul radiativ al Galaxiei noastre, dar au dat peste cu totul altceva.

Această radiaţie era răspândită uniform şi în interpretarea clasică (radiaţia corpului negru) corespunde cu emisia radiativă a unui corp cu temperatura de 3° K, fiind repede inclusă în ipoteza Bing-bang-ului, ca radiaţia relictă, rămasă din primele faze de după explozia iniţială (ipoteza Lemaître’s). Uniformitatea exemplară a radiaţiei evidenţia că universul este izotrop şi se potrivea universului care să nu prezinte un centru determinabil, cum cerea relativitatea lui Einstein.

Prin anii ’80 cercetările au evidenţiat totuşi o anizotropie în distribuţia radiaţiei de fond. Astfel, în direcţia Constelaţiei Leului radiaţia de fond prezintă o creştere a temperaturii cu 0,004° K, în timp ce în direcţia contrară, spre Constelaţia Vărsătorului, prezintă un minim, temperatura corespunzătoare fiind cu 0,004° K mai mică decât fondul de 3° K.

Situaţia este surprinzătoare, deoarece anizotropia descoperită pe direcţia dreptei ce uneşte constelaţiile Leu-Vărsător, coincide (aproximativ) cu dreapta trasată prin unirea punctelor de pe orbita Pământului, ce corespund poziţiei sale pe orbită la 27 iulie şi 27 ianuarie, conform experimentului prezentat mai sus.

Interpretarea unanim acceptată consideră că anizotropia este datorată mişcării Galaxiei noastre spre Constelaţia Leului, cu viteza de circa 600 Km/s, radiaţia de fond fiind un fel de reper absolut faţă de care se pot evalua vitezele corpurilor cosmice. Numai că, în ideea experimentului descris de noi, mişcarea Galaxiei în raport cu „eterul” radiativ de microunde nu poate cauza variaţiile sezoniere ale masei, pe care experimentul le pune în evidenţă.

De asemenea, dacă se va dovedi că anizotropia radiaţiei de fond are o legătură cu variaţia anuală a masei corpurilor de la suprafaţa Terrei, atunci interpretarea standard, în ideea mişcării Galaxiei spre Constelaţia Leului cu viteza de 600 Km/s, va pica, deoarece nu pot fi decelate variaţii ale masei în sistemul propriu, ci numai relativ la repere exterioare. Mecanica newtoniană şi cea relativistă nu sunt favorabile nici cu interpretarea direcţiei determinată de dreapta ce uneşte constelaţiile Leu şi Vărsător, ca direcţie privilegiată generatoare de acceleraţie, care să indice centrul metagalaxiei (spre exemplu), caz în care şi interpretarea standard a expansiunii universale ar pierde teren.

În acest fel, experimentul care evidenţiază variaţia sezonieră a masei la suprafaţa Pământului ar putea reflecta un fenomen neclasic, care iese din tiparul ştiinţei actuale.

4. Fenomene bizare legate de momentul 27 ianuarie

Se pare că există şi alte observaţii efectuate de cercetători, dar care sunt ascunse publicului larg, tocmai pentru că teoriile prezentului nu le poate explica şi oamenii îşi vor pierde încrederea în ştiinţa oficială. Şi mă refer aici la explorarea Polului Sud de către americani. Citând o sursă online [vezi aici] se pare că „În 1995, oameni de ştiinţă americani şi britanici care au condus investigaţii în Antarctica au făcut o descoperire senzaţională. Fizicianul american Marian McLein le-a spus cercetătorilor că în apropierea polului sud a văzut un vârtej de ceaţă gri pe 27 ianuarie, pe care l-au luat drept un simplu vortex de furtună polară. Totuşi, vârtejul nu şi-a schimbat forma şi nici nu s-a deplasat în decursul timpului. Aşa că au decis să cerceteze fenomenul şi au lansat un balon meteorologic garnisit cu echipamente de măsurat viteza vântului, temperatura şi umiditatea. Dar balonul s-a ridicat imediat şi a dispărut brusc în ceaţă.

După un timp, cercetătorii au adus balonul la sol cu ajutorul frânghiei legate dinainte de acesta. Surprinderea a venit din măsurătorile citite pe aparate: cronometrul balonului arăta data 27 ianuarie 1965, adică cu 30 de ani în urmă. Experimentul a fost repetat de câteva ori după ce s-au asigurat că echipamentul balonului era în bună stare de funcţionare. Dar de fiecare dată ceasul arăta o dată cu 30 de ani în trecut. Fenomenul a fost numit «poarta temporală» şi a fost raportat la Casa Albă.

Se presupune că acel vârtej de deasupra Polului Sud este un sui-generis tunel al timpului ce permite trecerea în alte dimensiuni temporale. Mai mult, s-au demarat programe de trimitere a oamenilor în timp. CIA şi FBI se luptă pentru a controla proiectele care vor schimba cursul istoriei. Nu există încă nici o recunoaştere oficială a autorităţilor federale americane.”

Dincolo de aprecierile gen „tunel al timpului” sau „dimensiuni temporale” faptele certifică prevederile Gravitodinamicii şi anume că Pământul în rotaţia sa generează un câmp alconic, care are proprietăţi specifice, vizibile când se ating anumite valori ale intensităţii sale, cum este cazul polilor Pământului, unde câmpul alconic generat are valori maxime. De asemenea, câmpul alconic (este de aceeaşi natură cu câmpul nuclear!) ar putea influenţa timpul fizic, legătura fiind revelată de faptul că unitatea de măsură pentru intensitatea câmpului alconic are dimensiuni de secundă la puterea minus 1.

Să reţinem că observaţia este făcută pe 27 ianuarie, când şi în munţii Bucegi se profilează piramide energetice, după cum arătam mai sus. Mai greu de înţeles este faptul de ce ceasul din experiment trebuia să se oprească la data de 27 ianuarie a anului 1965. De ce nu pe 1 februarie sau orice altă dată? Chiar dacă ar fi o născocire acest gen de informaţie, de ce autorul ei ar fi ales această dată pentru a o include în povestire? Oare ar putea exista o legătură între ceea ce evidenţiază experimentul cu pendulul prezentat mai sus şi faptele constatate de americani?

Pentru a ajunge la certitudine sunt necesare şi alte experimente şi, după cum se vede, Gravitodinamica este aptă să dezvăluie aspecte încă nebănuite ale realităţii.

⇒   Încălzirea globală, variaţia masei corpurilor şi gravitodinamica

Reclame