Încălzirea globală şi gravitodinamica

Dorel Bârsan, 12 sept. 2018

MOTO: „Orice idee îşi face apariţia ca un oaspete străin; şi atunci când începe a se realiza abia poate fi deosebită de închipuire şi extravaganţă” (Wolfgang Goethe)

Cuvinte cheie: încălzire globală, topirea polilor, cicluri încălzire-răcire, variaţia masei, găuri negre, gravitodinamică, anizotropia radiaţiei de fond, intensificarea activităţii solare, expansiunea Galaxiei.

landscape-2806202_960_720.jpg

Experimentul cu pendul şi măsurătorile masei cu cântar piezoelectric arată cu certitudine că masa corpurilor de la suprafaţa Pământului suportă variaţii semestriale. Mai exact, masa creşte când Pământul se deplasează spre periheliul orbitei, dar are un maxim la 27 ianuarie şi scade pe drumul invers, spre afeliu, când prezintă un minim la 27 iulie. Faptul că maximul şi minimul variaţiei maselor nu are legătură cu punctele extreme ale orbitei (e vorba de afeliu şi periheliu) arată că acea cauză a variaţiei masei nu este Soarele. E posibil ca şi Soarele să cauzeze variaţii ale masei grele, prin prezenţa sa dominantă în sistemul planetar, dar acestea sunt foarte mici comparativ cu cele măsurate efectiv la data de 27 iulie şi 27 ianuarie, aşa încât vor fi ignorate deocamdată.

Punctele corespunzătoare datelor de 27 iulie şi 27 ianuarie de pe orbita Pământului determină o dreaptă care trece prin Soare şi este orientată pe direcţia Leu-Vărsător. Când Pământul se mişcă spre periheliu, deci cu aproximaţie pe direcţia constelaţiei Vărsătorului masele corpurilor de pe Terra prezintă creşteri, iar când se deplaseză în direcţie opusă (spre constelaţia Leului) masele scad. În consecinţă se poate concluziona că masa corpurilor de la suprafaţa Pământului este variabilă în raport cu distanţa pe direcţia Leu-Vărsător, ceea ce s-ar putea datora variaţiei „constantei” newtoniene în spaţiul Galaxiei, în raport de centrul ei gravitaţional. Am văzut că pe aceste direcţii şi radiaţia remanentă de fond prezintă o anizotropie sensibilă, temperatura fiind cu 0,004 K mai mare spre constelaţia Leului şi cu 0,004 K mai mică pe direcţia Vărsătorului (invers variaţiei maselor gravitaţionale). Pentru documentare vezi aici.

Presupunerea noastră este aceea că direcţia constelaţiei Vărsător duce spre nucleul galactic, care este cea mai mare aglomerare de masă din vecinătatea noastră cosmică, constituită din una sau mai multe găuri negre, ce reprezintă inima energetică a întregii Galaxii.

Faptul că direcţia nucleului galactic, determinată prin metoda variaţiei masei grele pe traseul orbitei Pământului, nu coincide cu direcţia observată vizual, plasată în constelaţia Săgetător, se datorează fenomenului de curbare a razelor de lumină în spaţiul intragalactic, ce este explicat în baza premiselor gravitodinamice (a se vedea cartea „Idei pentru o teorie dinamică a gravitaţiei”, Bîrsan Dorel, Ed. Etnous, Braşov, 2017).

Prezenţa în planul galactic a câmpurilor alconice (de aceeaşi natură cu câmpul nuclear!) induse de rotaţia Galaxiei are ca efect curbarea razelor de lumină ce vin de la stelele îndepărtate. În acest fel toate stelele observate sunt poziţionate cu o derivă considerabilă, unghiul deflecţiei fiind proporţional cu distanţa sursă-observator (fig. 1).

IMG

Figura 1. Disocierea imaginii vizuale a nucleului galactic, faţă de poziţia sa reală, datorată curbării razelor de lumină în câmpul alconic, generat de rotaţia Galaxiei (observatorul este plasat în emisfera boreală).

Această abatere gravitodinamică a razelor de lumină este diferită de deflexia relativistă, deoarece este cauzată de prezenţa unui câmp alconic în spaţiul traversat de lumină, în timp de deflexia relativistă are loc numai în vecinătatea unor corpuri cu masă considerabilă. De aceea deflexia gravitodinamică este aplicabilă şi pentru razele de lumină ce emană din Soare sau din nucleul Galaxiei şi nu numai pentru cele care trec razant la suprafaţa lui. Aşa se explică faptul că în spaţiul Galaxiei (în planul braţelor spirale) toate stelele şi chiar nucleul sunt detectate deviat în raport cu poziţia lor reală, cu o derivă dreapta proporţională cu distanţa. Sensul curburii razelor de lumină este acelaşi cu sensul general de rotaţie al stelelor în Galaxie (observator plasat în emisfera boreală), iar aceste arce de lumină au fost observate şi raportate frecvent de marile observatoare astronomice din lume.

Dar subiectul articolului de faţă este legat de variaţia masei corpurilor din vecinătatea unor sarcini gravitaţionale apreciabile, ce poate fi explicată în ideea variaţiei constantei newtoniene (G). Au existat păreri ale unor oameni de ştiinţă (P.A.M. Dirac, P. Heyl) privind şi posibila scădere a „constantei” gravitaţiei în timp. Experimentul cu pendul descris aici arată însă că G variază cu distanţa la nucleul galactic. În acest sens mecanica cu G variabil ar trebui să completeze (corecteze) mecanica clasică, astfel încât să poată fi explicată mişcarea la nivel galactic, iar preocupări în acest sens au existat încă din deceniul 8 al secolului trecut (vezi „Teoria gravitovortex” a prof. Ioan N. Popescu).

Experimentul cu pendul arată clar că apropierea de nucleul galactic (când Pământul se mişcă spre periheliu) are ca efect creşterea masei grele a corpurilor, iar îndepărtarea de acest nucleu are ca efect micşorarea masei grele. Extrapolând, ar fi de înţeles că acelaşi lucru se petrece şi dacă luăm ca reper Soarele, numai că valorile înregistrate pentru variaţia maselor sau a vitezelor sunt mult mai slabe şi mai dificil de evidenţiat.

Există chiar şi un caz experimental inedit, al celor doi sateliţi americani Pioneer 10 şi 11, la care s-au observat acceleraţii (negative) necunoscute de ordinul lui 8 x 10-10 m/s2. Rezultatele nu pot fi asimilate în interpretarea noastră (scăderea lui G şi variaţia maselor sateliţilor cu distanţa la Soare sau în raport cu nucleul Galaxiei) atâta timp cât nu se face referire clară la direcţia pe care s-au detectat acceleraţiile. Conform ipotezei de faţă, sateliţii care se deplasează pe direcţia constelaţiei Vărsător ar trebui să fie frânaţi (ca şi cum Soarele ar exercita o atracţie mai mare), iar cei care s-ar deplasa în direcţie contrară (spre constelaţia Leului) ar trebui să fie acceleraţi. Cei care se deplasează pe direcţii ce fac un anumit unghi cu dreapta ce uneşte Leul cu Vărsătorul ar trebui să aibă acceleraţii mai mici, pozitive sau negative, funcţie de proiecţia direcţiei lor de mişcare pe dreapta indicată (Leu-Vărsător).

În acelaşi context se explică şi energia enormă a radiaţiei cosmice. Particulele emise din nucleul Galaxiei spre periferia ei sunt accelerate până aproape de viteza luminii, datorită scăderii masei lor, proporţional cu scăderea parametrului G, care nu este o constantă reală, ci variază cu distanţa la un centru gravitaţional de influenţă.

Revenind la problema experimentului cu pendul, care demonstrează existenţa unei variaţii a maselor corpurilor de la suprafaţa Pământului, ar trebui evidenţiat că există şi o tendinţă de scădere a perioadei pendulelor (acţionate gravitaţional prin intermediul unei greutăţi) de la un an la altul, ceea ce, în ideea variaţiei masei în raport cu distanţa la centrul galactic, ar indica faptul că Soarele şi cortegiul său de corpuri se îndepărtează de acest nucleu central. Este o consecinţă firească a faptului că galaxiile sunt sisteme instabile în timp, cortegiul de stele din trena lor fiind în expansiune, pe orbite circumgalactice de forma unor spirale logaritmice. E tocmai ceea ce se vede la braţele galaxiilor.

Scăderea maselor în sistemul solar şi încălzirea globală

Aşadar, deoarece Soarele se depărtează continuu de nucleul Galaxiei, rezultă că în sistemul solar constanta newtoniană a gravitaţiei este în scădere. Din măsurătorile efectuate în anii 2014 – 2015, cu un pendul gravitaţional, ce sunt prezentate în tabelul de mai jos, se poate calcula rata relativă de scădere a masei (Δm/m).

tabel bun

Se vede din tabel că perioada medie a pendulului în 2015 a scăzut faţă de 2014. Rata relativă a scăderii este ΔT/T = 3,572 · 10-5. Aceasta trebuie să fie egală cu rata de micşorare a masei Δm/m, unde m este masa greutăţii care întreţine oscilaţiile pendulului. Desigur că măsurătorile trebuie extinse pe mulţi ani până la obţinerea unor rezultate de încredere, dar scăderea masei în timp este o certitudine dată şi de alte observaţii la nivel de sistem solar.

Prima consecinţă a scăderii masei corpurilor (asociată cu scăderea constantei newtoniene G) este dilatarea în volum a planetelor şi sateliţilor, forţa gravitaţională care le menţine slăbind în timp, ceea ce este în acord cu ipoteza expansiunii Pământului, lansată de Alfred Wegener. Astfel continentele, după conturul lor, s-ar îmbina perfect pe o sferă mai mică decât cea a Pământului de azi, iar în trecut ele acopereau întregul Pământ alcătuind un singur continent, ce constituia crusta externă continuă a planetei.

Un alt efect ar fi expansiunea orbitelor planetare şi satelitare, fapt evidenţiat în cazul Lunii, care se depărtează de Pământ cu circa 5 cm anual. De asemenea, Soarele ar trebui să-şi mărească şi el volumul în timp, fapt ce are influenţă asupra proceselor de la suprafaţa sa şi implicit asupra climei de pe planetele apropiate.

Ciclicitatea, demonstrată prin cercetări efectuate în zonele polare, a perioadelor de încălzire globală  urmată de răcire globală, ar putea fi interpretată în două moduri:

  1. Variaţiile masei şi respectiv ale constantei G sunt impuse de o undă gravitaţională care traversează sistemul solar, fiind generată şi întreţinută de nucleul Galaxiei.
  2. Traiectoria Soarelui în jurul nucleului galactic este sinusoidală (fig. 2),  funcţie de variaţia în timp a „constantei” G, fapt ce influenţează clima de pe toate planetele sistemului solar (induce o alternanţă a epocilor de încălzire cu cele de răcire generalizate).

Dar şi această mişcare insolită a Soarelui în Galaxie, pe o traiectorie sinuoasă, ar trebui să fie cauzată tot de existenţa unei unde gravitaţionale, generată de nucleul galaxiei, care baleiază sistemul solar şi în buclele căreia constanta newtoniană ar avea valori variabile. Acest aspect este pur gravitodinamic, deoarece şi viteza undelor gravitaţionale (vu.g.) este, conform acestei teorii, dată de două mărimi complementare variabile (în simetrie cu undele electromagnetice):

formula

în care x0 este permitivitatea gravitaţională a vidului şi depinde de G sub forma: x=1/4πG, iar a0 este permeabilitatea alconică(nucleară) a vidului, ambele mărimi fiind variabile funcţie de densitatea de sarcină gravitaţională a mediului (spaţiul cosmic) traversat de unda gravitaţională [2].

Teoretic, viteza undelor gravitaţionale (vu.g.) trebuie să fie egală cu viteza luminii, dar certificarea nu poate fi dată decât de un experiment, aşteptat de la viitor.

 După cum se vede gravitodinamica este mai bogată în nuanţări ale fenomenelor şi mai predictivă în raport cu relativitatea generală, ce pare să-şi fi epuizat resursele explicative, şi aşa destul de restrânse.

Gravitodinamica ne dezvăluie aspecte noi legate de abisurile(găurile) negre. Astfel, este firesc ca un corp care se apropie de un abis negru să se contracte (constanta G, a gravitaţiei, creşte) deoarece materia tinde să atingă parametrii materiei din abis. Cu alte cuvinte un corp care tinde să se contopească într-o gaură neagră devine el însuşi o gaură neagră.

Apropierea de o gaură neagră face ca toţi oscilatorii atomici ai unui corp să-şi micşoreze oscilaţiile (perioada lor de mişcare), adică să crească frecvenţa lor de vibraţie, iar îndepărtarea corpurilor de ea are ca efect mărirea perioadelor de oscilaţie şi implicit scăderea stării lor vibraţionale. Este şi un aspect firesc, de logică elementară.

Concluzii

  1. Variaţia sezonieră a masei grele a corpurilor de pe Terra este o certitudine experimentală.
  2. Nucleul Galaxiei generează şi întreţine o undă staţionară care face ca constanta gravitaţiei G să fluctueze în timp în jurul unei valori medii, iar fluctuaţiile „constantei” G au ca efect fluctuaţii în volum ale Soarelui şi implicit ale temperaturii pe planetele sistemului solar.
  3. Peste această încălzire cosmică lentă, care se instalează în zeci de mii de ani, se suprapun şi modificările climatice cauzate de activitatea industrială, care se instalează mai repede şi aduc un aport consistent de încălzire la suprafaţa Pământului.
  4. Cunoaşterea cu exactitate a perioadei acestui ciclu cosmic ar putea favoriza omenirea spre a găsi soluţii la această problemă, care a pus capăt multor civilizaţii de-a lungul timpului (vezi „Cicluri cosmice catastrofice”).
  5. Subiectul este vast şi va necesita şi alte experimente şi observaţii, dar el trebuie adus în atenţie, deoarece arată o altă cale de înţelegere a încălzirii globale, care trebuie abordată, căci adevărul este totdeauna imprevizibil,  iar când apare, mai întâi este respins ca inadecvat şi abia după aceea, când experienţa vine în susţinerea lui, este acceptat. Dar gândirea nu trebuie să înceteze de a căuta adevărul, chiar dacă are la îndemână argumente minime.

În lumina celor arătate, s-ar părea că aşezările subterane din Turcia sau de sub Sarmisegetuza, care puteau adăposti şi 300.000 de oameni şi au necesitat pentru realizarea lor un efort mai mare decât construirea piramidelor egiptene, nu au fost săpate în subsol decât sub iminenţa unei ameninţări, când viaţa nu mai putea continua la suprafaţa planetei, din cauza căldurii sau a radiaţiilor şi a trebuit să continue sub pământ. Se pare că gestul acelor strămoşi ai noştri a reuşit şi au învins vicisitudinile cosmice, ducând mai departe darul nepreţuit al naturii, care este viaţa sub toate formele ei.

Referinţe

  1.   http://www.contributors.ro/global-europa/de-ale-modelelor-climatice-ce-„vraji”-mai-face-incalzirea-globala/
  2.  A se vedea  cartea „Idei pentru o teorie dinamică a gravitaţiei”,Dorel Bîrsan, Ed. Etnous, Braşov, 2017.
  3. http://dincolo-de-limite.blogspot.com/2010/02/sistemul-nostru-solar-se-incalzeste.html

 

Reclame