Abisul interzis

Bîrsan Dorel, decembrie 2017

IMG

MOTO: „Realitatea trebuie considerată ca un organism viu; existenţa în totalitatea ei este viaţă” (Hegel).

Când profesorul Maran s-a declarat împotriva proiectului „Energie din Abis” toată sala a amuţit stupefiată. Preşedintele Consiliului, care trebuia să fie nepărtinitor, a rămas o clipă pe gânduri. Un vot împotrivă nu era o problemă, dar votul bătrânului Maran valora cât toate celelalte la un loc.

Procedura cerea ca cel ce votează în opoziţie să-şi expună motivele în faţa Consiliului, aşa încât preşedintele, după ce se consultă cu toţi membri biroului, îl invită pe bătrânul Maran să ia cuvântul. Acesta se ridică dominând sala cu statura-i impozantă, îşi drege glasul şi începe:

— Domnule preşedinte, domnilor consilieri, onorată asistenţă, dizidenţa mea în raport cu proiectul „Energie din Abis” vine de la convingerea mea că lumea nu este explicată corect în baza teoriilor fizicii actuale. Toată evoluţia noastră de până acum a mers pe un drum adiacent adevărului şi asta dintr-o neînţeleasă similitudine între interpretările matematice şi realitate. Pentru a fi înţeles în ceea ce spun vă invit să ne întoarcem cu mult în trecut, deoarece greşeala de interpretare a fizicii a pornit de pe vremea lui Einstein, cel care a inventat teoria generalizată a relativităţii, şi spun „a inventat” pentru că aceasta este în realitate o invenţie matematică, însă, în mod paradoxal, ea coincide, în rezultatele ei, cu unele manifestări din lumea exterioară. Această coincidenţă a atras ştiinţa pe un drum ce pare a fi închis, anulându-i posibilitatea de a profila o imagine reală a lumii, pentru că i-a furnizat repere false.

— Noi nu ne-am adunat aici să facem filozofie! Se auzi o voce impertinentă din sală, care părea să aparţină unui militar, aceştia fiind cei mai interesaţi de proiectul „Energie din Abis”, deoarece sperau în constituirea unor baze militare de apărare pe sateliţi ai planetelor de la periferia sistemului solar. Pe Pământ, pacea instaurată după anul 2025 a dus la desfiinţarea armatelor şi s-au păstrat doar câteva regimente de paradă şi pentru situaţii extreme, cum ar fi un atac extraterestru. Cei mai mulţi militarii au trebuit să se reprofileze.

În sală se creează rumoare.

— Linişte domnilor, interveni preşedintele. Domnule Maran, vă rog să continuaţi.

— Rog domniile voastre să aibă răbdare, curând sper că veţi înţelege rostul opoziţiei mele, continuă profesorul. De fapt unde a dus relativitatea aplicată în cazul gravitaţiei? La ideea că spaţiul are patru dimensiuni, că metrica acestui spaţiu poate fi influenţată de materie şi, implicit, la imaginea unui univers format prin adăugarea de noi dimensiuni pe măsură ce se coboară în profunzimea materiei. Dar oricâte dimensiuni am atribui spaţiului, relativitatea rămâne inaplicabilă în sistemele de referinţă neinerţiale. Şi peste acest aspect se trece cu vederea.

Când în anul 2020 s-a dovedit experimental că principiul echivalenţei nu mai este valabil în spaţiile în care este prezent un câmp alconic, toţi apărătorii consecvenţi ai relativităţii au intrat în panică, încercând să cârpească vechea teorie prin adaos de ipoteze noi. Dar şi aşa TRG era plină de invenţii, cum ar fi materia neagră, energia neagră, ori Bing-Bang-ul originar, apărut din neant şi făcând abstracţie de legea conservării energiei. Şi toate acestea pentru că sunt unii care nu vor să accepte existenţa unui Creator. Dar Big-Bang-ul ce este domnilor? Apariţia lui din nimic nu este un act magic? De ce numiţi Creatorul Big-Bang când el se numeşte Dumnezeu? Toate acestea arată că ştiinţa s-a încurcat rău în teoriile relativiste şi ieşirea din criză nu este posibilă decât prin abandonarea căii relativiste.

Au urmat încercările de unificare a forţelor din natură, îngrămădindu-se pe teritoriul microcosmosului toate forţele posibile şi aducând în atenţie modelul expansionist de univers. Dar a apărut neprevăzutul, şi s-a dovedit, nu doar că universul este în expansiune, dar aceasta este chiar accelerată. De unde provine energia suplimentară de accelerare a expansiunii, care nu poate fi justificată după modelul relativist? Evident că problema a fost lăsată în suspans până în ziua de azi, deşii apar tot mai clar limitele de interpretare ale acestei teorii relativiste.

Paralel fizica particulelor elementare a evoluat şi ea dezvelind substraturi nebănuite. Particulele quark păreau să explice bine fenomenele până în 2018, când qurkul a fost spart în ortoni. A fost nevoie de energie colosală şi de acceleratorul kilometric de la Geneva. Numai că acei ortoni sunt particule magice şi s-a dovedit că răspund inteligent la tentativele cercetătorilor de ai controla. A fost o mare surpriză pentru toţi ca nişte amărâte de particule să fie capabile de reacţii-răspuns atunci când se încerca direcţionarea lor spre o ţintă. Cercetătorii au amuţit pentru că se cerea o nouă teorie pentru a explica fenomenele. A fost mai uşor să se muşamalizeze totul şi să se ascundă sub preş aceste rezultate, până să apară o altă teorie salvatoare.

Şi unde am ajuns azi în anul 2041? La ideea că şi ortonii au un substrat pe care l-am numit ortosubstanţă. Prin dezintegrarea ortonilor s-ar obţine preentităţi de mare stabilitate, care posedă o enormă energie, iar fluxurile de ortosubstanţă, chiar în cantităţi insignifiante ar fi chiar câmp gravitaţional. Acesta este, de fapt, scopul proiectului „Energie din Abis”. Numai că, dacă vom abandona imaginea relativistă a lumii şi dacă suntem într-adevăr nişte fiinţe raţionale, va trebui să renunţăm la acest proiect.

În sală se face rumoare. Apărătorii proiectului vociferează vehement.

— Nu vom renunţa la acest proiect doar pentru că domnul profesor nu mai crede în teoriile fizicii actuale, zise unul dintre opozanţi.

— Ba vom renunţa pentru că se opun chiar legile votate de dumneavoastră, domnilor consilieri, replică profesorul.

— Fiţi mai explicit, domnule Maran, interveni preşedintele.

— Domnilor consilieri, există o cale mult mai simplă de a explica fenomenele şi inclusiv gravitaţia. Această cale porneşte de la ideea unui spaţiu cu trei dimensiuni şi de la o imagine holografică a lumii materiale. Ea presupune o diviziune nesfârşită a materiei în profunzime. Adâncul abisal al lucrurilor este inepuizabil, iar ortoexistenţa este numai un nivel limitat, ce se continuă cu existenţe din ce în ce mai subtile. Cunoşterea lumii, însă, nu devine o imposibilitate prin nelimitatea ei, deoarece în lume se repetă mereu o aceeaşi structuralitate, dar la valori diferite de spaţiu-timp. Astfel existenţele profunde: ortocosmosul, microcosmosul, cât şi cele uriaşe: macrocosmosul, matacosmosul, megacosmosul şi aşa mai departe, sunt nivele structurale identice, deosebite numai prin scara de mărime la care sunt realizate.

Modelul holografic al lumii presupune că desprinzând din ea un fragment – oricât de mare sau de mic ar fi acesta – el reflectă imaginea întregului.

În această accepţie, domnilor, microuniversul este o lume perfect identică macrouniversului în care trăim şi pe care vrem să-l cucerim prin cunoaştere. Ortonii, particulele pe care dumneavoastră doriţi să le dezintegraţi în cadrul proiectului în discuţie, reprezintă pentru microcosmos exact ceea ce reprezintă planetele şi stelele pentru marele cosmos. Iar dacă această simetrie este o realitate, atunci, cu siguranţă microcosmosul conţine şi viaţă în toată gama formelor ei.

Sala se agită din nou şi unii dintre consilieri consideră pledoaria profesorului Maran o fantezie. Se aud râsete, însă profesorul continuă impasibil:

— Ştiţi câte civilizaţii microcosmice se ascund într-un singur atom? Tot atât de multe câte sunt cuprinse într-o metagalaxie. Avem noi oare dreptul să distrugem aceste civilizaţii, care sunt viaţă la fel de reală precum viaţa noastră şi spirit la nivele de superioritate pe care nici nu le bănuim?

— Să ne fie cu iertare, dar de ce ar putea fi acei infuzori microcosmici superiori spiritului nostru, întrebă un glas din asistenţă.

— Pentru că în microcosmos timpul se scurge mult mai rapid decât la nivelul nostru de existenţă, replică profesorul. Raportul dintre unităţile corespondente de timp şi spaţiu specifice macro- şi micro-cosmosului este de ordinul numărului uriaş al lui Dirac, adică aproximativ zece la puterea patruzeci. În acest fel când la noi se scurge o secundă, în microunivers, aceste fiinţe înregistrează o durată de zece la puterea patruzeci secunde, care – în ideea că anul lor este proporţional cu al nostru – reprezintă o durată de zece la puterea treizeci şi doi ani. Or, în acest interval de timp, acele fiinţe, dacă nu se autodistrug, ajung la nivele de civilizaţie pe care nu le putem imaginea azi. De aceea am spus că civilizaţiile din microunivers sunt forme inteligente superioare nouă. Ele cunosc tot adevărul şi realizează legături cu fiinţe asemănătoare din diviziunea lor universală. Practic fiecare atom este legat informaţional de toţi ceilalţi într-o complicată reţea nevăzută şi putem spune la fel de bine că, prin inteligenţa vie inclusă, fiecare fragment de materie are conştiinţă de sine. Lumea este un amestec de materie şi conştiinţă şi nu există nimic în ea care să nu fie viu, domnilor, după cum spunea Hermes Trismegistul şi Giordano Bruno.

— Permiteţi să pun o întrebare domnului profesor, domnule preşedinte?

Preşedintele făcu un gest cu mâna dându-şi acordul.

— Dacă există fiinţe inteligente în microunivers, atunci de ce acestea – care probabil ne văd ca pe nişte uriaşi mastodonţi – nu-şi fac simţită prezenţa?

— Expunerea mea ultrascurtă are rolul de a prezenta nişte fapte pentru a justifica cererea mea de stopare a proiectului „Energie din Abis”. De aceea nu e timp pentru nuanţări, dar să ştiţi că există relatări istorice în toate timpurile, care arată că inteligenţa din profunzimi îşi dovedesc prezenţa. E posibil că funcţionarea celulelor vii de la nivelul nostru să primească impulsuri de la aceste civilizaţii intraatomice şi de aceea sunt atât de greu de înţeles mecanismele celulare. Creaţia vieţii în macrocosm ar putea fi opera lor. Apoi, de la mâna care apărea din senin şi scria pe zidurile Babilonului, în timpul lui Daniel profetul şi până la fenomenele OZN semnalate, cercurile care apar subit în lanuri, şi fenomenul de combustie internă, toate sunt intervenţii ale inteligenţei din adâncul atomilor. Să ne amintim că la cererea lui Moise de a vedea divinitatea, aceasta a răspuns: „căci nu poate omul să mă vadă şi să trăiască”. Ce poate fi mai elocvent, căci, probabil totdeauna va rămâne o imposibilitate să descifrezi un fenomen ce se petrece într-o fracţiune ce reprezintă zece la puterea minus patruzeci dintr-o secundă. Între noi şi acele fiinţe e pus un zid de spaţiu-timp imposibil de trecut. Pentru acele fiinţe, însă, care ajung să învingă moartea şi trăiesc veşnic, nu este imposibil să acţioneze asupra lumii noastre dinamizată de un timp ultralent, comparativ cu timpul lor. Devenind civilizaţii spaţiale acestea se deplasează cu uşurinţă în spaţiul microcosmic cutreierând chiar şi macrocosmul în căutarea vieţii de la nivelul nostru de existenţă. Colonii incomensurabile de nave microcosmice îşi fac un ţel din a ajuta spiritul să se dezvolte şi la nivelul nostru de spaţiu-timp, înfruntând uriaşele bariere de spaţiu şi timp.

În concluzie domnilor, inteligenţa din materie este un Ochi Mare îndreptat permanent asupra noastră. În fiecare clipă un număr incomensurabil de civilizaţii microcosmice ne privesc din fiecare atom care ne înconjoară. Prin ele universul întreg are cunoştinţă de existenţa noastră şi de faptele noastre, iar omul a intuit dintotdeauna această latură raţională a lumii pe care a numit-o divinitate. În acest univers de universuri fiecare particulă este vie şi conştientă.

— Dacă inteligenţa materiei sau fiinţele din Abisul spaţiului profund, cum le spuneţi dumneavoastră, ne văd şi probabil ştiu ce avem de gând în cadrul proiectului „Energie din Abis”, de ce nu intervin pentru a împiedica realizarea acestui proiect, dacă acesta le pune existenţa în pericol?

Întrebarea venea de la un membru al Consiliului.

— Când fiinţele din microcosmos acţionează la nivelul nostru, ele pun în joc energii colosale, comparativ cu necesităţile lor stringente de supravieţuire. De aceea ele nu intervin decât în situaţii extreme, când este neapărat necesară întervenţia lor şi dacă acest proiect va trebui oprit, cu siguranţă îl vor opri.

Profesorul se apleacă pe banca din faţa lui şi ridică un dosar, apoi continuă:

— Domnule preşedinte, am aici şi argumente matematice care atestă că ceea ce spun este adevărul. Acest raport sper să vă convingă. El se bazează pe o teorie nouă a existenţei intitulată „Ipoteza diviziunilor universale”.

Bătrânul profesor păşi spre locul unde se afla preşedintele şi depune pe masa acestuia un dosar cu un conţinut cam voluminos pentru un simplu raport. Preşedintele îl răsfoi atent în timp ce sala se agita răzbătută de zvonuri şi vorbe şoptite.

Oricât ar dori să-l susţină pe profesorul Maran, preşedintele îşi dădu seama că nu are prea multe şanse să amâne hotărârea. În fond rolul Consiliului era acela de a aproba bugetul de cheltuieli alocat proiectului şi de a parafa contractul energetic cu sistemul european de distribuţie al energiei electrice. Experimentele vor consuma, pentru un timp limitat, curentul produs de 10 centrale electrice. În nici un caz proiectul nu putea fi amânat pentru o teorie ce nu-şi primise încă o confirmare în plan experimental. Orice amânare ar agrava situaţia precară a economiei, care suferea din cauza epuizării resurselor.

Grupul mass-media forfotea, se agita, informaţiile circulau în afara sălii plenului spre colegii care aşteptau de mult o asemenea bombă ziaristică. Un alt tânăr cu căştile pe urechi sparge tăcerea:

— Domnule preşedinte, vă rog să-mi permiteţi încă o întrebare pentru domnul Maran.

— Da, răspunde preşedintele, care mai voia un răgaz pentru a se consulta cu colegii.

Sala se linişti, curioasă de întrebare.

— Domnule Maran, aţi afirmat că acest proiect este interzis chiar de legile Terrei. Puteţi fi mai explicit?

— Desigur. Încă din 2023 există aprobată o lege care afirmă că, citez: „Nici o civilizaţie nu are dreptul să distrugă o altă civilizaţie şi nici să se folosească de aceasta spre binele său exclusiv”. Or, după cum am arătat, tentativa de a obţine energie prin dezintegrarea ortonilor, pune în pericol civilizaţiile care locuiesc aceşti ortoni, ceea ce contravine legii votate în urmă cu optsprezece ani. Trebuie înţeles că civilizaţiile din profunzimea materiei sunt la fel de reale precum civilizaţia noastră. Nimeni nu ne dă dreptul să ne considerăm prin ceva superiori acestora. Şi, nici nu avem cum, la ora actuală. Dimpotrivă, ar trebui să le fim îndatoraţi pentru că suntem creaţia lor. La nivelul nostru, al diviziunii universale macrocosmice, nu există viu în afara lucrării civilizaţiilor din microcosmos. Oare biologia actuală nu bate pasul pe loc tocmai pentru că exclude inteligenţa materiei din ecuaţiile viului? Tot din acest motiv acceleratorul de la CERN a explodat acum două decenii, pentru că „particula lui Dumnezeu” ne este interzisă de Inteligenţa materiei. Domnilor, să nu repetăm greşeala atlanţilor, care s-au autodistrus tocmai pentru că şi ei au ignorat, cu bună ştiinţă, viaţa inteligentă din microcosm.

Preşedintele discuta aprins cu consilierul din dreapta sa, apoi privind ceasul de pe ecranele de vizualizare bătu cu tradiţionalul ciocan de plastic în masă. Se făcu linişte. Cu voce gravă, în care se citea o oarecare părere de rău, acesta concluzionă:

— Domnule Maran, intervenţia dumneavoastră este inoportună. În primul rând pentru că proiectul „Energie din Abis” este foarte stringent şi nu suportă amânare. De el depinde supravieţuirea noastră. Apoi, pentru că teoria dumitale are nevoie de ani de zile de analize pentru a fi declarată validă, dacă ea exprimă cu adevărat o realitate. De aceea propun, după cele audiate, să reexaminăm părerea membrilor Consiliului de Control al Tehnologiilor Neclasice. Cine este pentru începerea experimentelor privind folosirea energiei profunzimilor cu data de mâine?

— Protestez, interveni fizicianul Aplanatti Aresis. Această problemă a fost deja aprobată. Încă o aprobare este un nonsens.

— Domnule Aplanatti, nu cunoaşteţi procedura. După intervenţia opozanţilor, Consiliul trebuie să repete votul. Poate pledoaria domnului profesor Maran a făcut noi adepţi. Aşadar, cine se opune proiectului „Energie din Abis”?

În sală se făcu linişte, toate privirile fiind aţintite spre afişajul electronic pe care apăru cifra 7. Alţi şase adepţi ai profesorului Maran.

— Dacă se abţine cineva, continuă preşedintele.

De data aceasta numărul abţinerilor era de 35, dar nu îndeajuns pentru a influenţa cu ceva hotărârea cu privire la proiectul coordonat de fizicianul Aresis.

— Aşadar, cu 58 de voturi pentru, 7 împotrivă şi 35 de abţineri, proiectul „Energie din Abis” este aprobat. Urăm succes domnului Aplanatti şi colaboratorilor săi. Cu aceasta, Consiliul este liber, adăugă preşedintele lovind masa în semn de final.

Profesorul Maran rămase pe locul lui meditând, însă când realizează că un grup de reporteri îşi făceau loc spre el, se ridică şi se pierdu printre ceilalţi participanţi, care, aflaţi încă sub starea de extaz a şedinţei, discutau aprins în timp ce se îndreptau spre ieşire.

*

După ce părăsise platforma Administraţiei, Aresis goni maşina pe robot automat spre casă. Era beat de bucurie. Mâine proiectul său urma să fie probat. Munca sa de ani de zile, mâine îşi va arăta roadele. În sfârşit îşi asigurase un loc în istorie. Parcă vedea ziarele aclamându-l: „Laboratorul fizicianului Aresis fabrică energie la pachet”, „Un black-holes în miniatură la îndemâna umanităţii”.

Se va bucura şi Ona. Numai ea ştia de nopţile lui nedormite, de coşmarurile şi neliniştea lui. Dar acum gata cu neliniştea, gata cu anxietatea şi permanenta căutare de rezolvări pasiunii sale: aceea de a imagina experimente prin care să se pătrundă în substratul ortonilor, cele mai mici particule ale micouniversului. Mai jos de ele se profila un ocean de energie liberă, ce va fi pusă la dispoziţia umanităţii. Oare căutările se vor opri aici? Să mai sacrifice şi alţii din viaţa lor pentru a ajunge măcar la nivelul lui.

Nici n-a ştiut când a ajuns. Poarta se deschise automat şi virează lent. Lasă maşina în curte şi intră val-vârtej în casă.

— Bună Ona. Am biruit, exclamă el îmbrăţişându-şi soţia. Mâine urmează proba de foc. În seara asta mai verific odată totul. Nu vreau să fiu deranjat de nimeni.

Aruncându-şi haina în cuier, intră în biroul său.

La fracţiune de secundă redeschide uşa.

— Ona, te rog, fă-mi o cafea.

— Bine şefu’, răspunde ea zâmbind.

— Am să te premiez Ona. Proiectul meu îţi datorează foarte mult ţie. Istoria îţi va fi recunoscătoare. Oricum după activarea proiectului voi fi mai liber şi vom avea mai mult timp pentru noi. Îţi promit.

— Oare voi avea mai multă trecere la tine decât iubirea ta Ortofizica, glumi ea în timp ce se îndrepta spre bucătărie. Ştia că în astfel de momente cafeaua şi câteva pişcoturi înlocuiau masa de seară.

Aşezându-se în fotoliu, Aresis se reculege un moment, ca pentru a-şi face un plan de acţiune, apoi se puse pe treabă. Trebuia verificat încă odată programul calculatorului, trebuiau extraşi toţi parametri consideraţi optimi ai plasmei, înainte de condensarea acesteia în câmpul forţelor de culoare şi revăzute toate etapele premergătoare coliziunii celor două inele plasmatice ce trebuiau obţinute. În urma coliziunii rezultau 60% particule guark, ce trebuiau „preluate” şi accelerate în câmpul de culoare, apoi concentrate şi orientate spre o ţintă.

Era posibil să rezulte şi un puternic câmp gravitaţional. De aceea elementele ortocolimatorului fuseseră supradimensionate. Era conştient că puteau apărea şi surprize, dar nu din cele enumerate de bătrânul Maran. „Atomii conştienţi” şi „civilizaţiile microcosmice” mai trebuiau să sperie lumea, că apocalipsele tocmai au expirat, gândi el.

Cufundat în lucrul său, Aresis nu observă că deasupra biroului apăruse un punct luminos de mărimea unui grăunte de nisip. Era ceva efervescent ca o picătură de apă care fierbe, dar o picătură ce lumina difuz. Dimensiunile acestei particule creşteau încet. Când deveni de mărimea unei alune, deja radia destulă lumină pe birou încât atrage atenţia lui Aresis, care în primul moment s-a gândit că a luat foc ceva. Dar rămase ca hipnotizat, privind ghemotocul de lumină, care părea că-l fixează ca un ochi inteligent.

Un fulger globular, gândi el, iar curiozitatea lui de fizician îl ţintui în fotoliu, sorbind din ochi cu nesaţ misteriosul fenomen.

Deodată mingiuţa de foc se alungi pe orizontală formând două bare de lumină. Acestea se fragmentară rapid şi deveniră litere. În aer scria cu cea mai ordonată scriere posibilă, cu litere mari luminiscente:

            AVEŢI CERURILE,

DAR CALEA PROFUNZIMILOR VĂ ESTE INTERZISĂ!

Apoi, brusc, literele se învălmăşiră redevenind mingea de lumină dinainte. Aceasta coboară lent spre teancul de dosare de pe birou pe care începe a le devora. Aresis privea îngrozit cum dosar după dosar se volatilizează, apoi micro-SD-urile, şi memoriile externe au dispărut fără să lase cea mai mică urmă. Încă nu realiza ce se petrece. O fi din cauza oboselii şi visează cu ochii deschişi, gândi el. Ecranul laptopului afişa lipsă semnal şi un miros înţepător de ioni negativi îi electriza întreaga fiinţă. Curiozitatea de care era stăpânit i-a furat timpul unei reacţii. Tresări şi dorea să fugă, dar nervii nu-l mai ascultau. Mingea de lumină începuse să-i volatilizeze mâna stângă. Aceasta se consuma precum artificiile din pomul de Crăciun, fără să lase nici o urmă în afara unui nor difuz care dispărea în secunda următoare, iar el nu putea interveni cu nimic. Era oare sfârşitul? Ce putea fi sferoidul luminos? Totul e real sau am halucinaţii?

*

În camera de alături Ona se pregătea să intre cu cafeaua, când sună telefonul. La capătul firului o voce precipitată o sperie:

— Domnul Aplanatti! Alo! Cu domnul Aresis, aş dori să vorbesc!

— Ce s-a întâmplat, vă rog, avu ea tăria să întrebe.

— Să vină urgent la Accelerator. În cursul după amiezii a dispărut colimatorul. Proiectul lui Aresis este compromis. O să fie un scandal monstru. A sosit şi poliţia, dar nu există nici o urmă. Vor să pună câteva întrebări lui Aresis.

— Rămâneţi pe fir, cred că şi-a închis telefonul. Îl chem imediat.

Ona traversează în fugă holul şi intră buzna în biroul soţului. Rămase însă uimită. Pe birou nu mai era nimic din învălmăşeala de hârţoage, discuri şi dosare. Display-ul calculatorului licărea alb fără semnal, iar Aresis nu era nicăieri.

În fotoliu pantalonii soţului ei atârnau nefiresc până jos, iar cămaşa şi vesta zăceau într-o dezordine ciudată, cu nasturii nedesfăcuţi.

 

 

 

Reclame