Despre Râm, râmleni şi misterul zeilor primordiali

©, Dorel Bîrsan, 11 nov. 2022

Cuvinte cheie: Roma, Râm, râmleni, Ram, Uran, Zamolxi, geţi, daci, atlanţi

Chestiunea cu romanizarea dacilor e absurdă. Nu prea aveau ce lua geto-dacii din cultura romanilor, deoarece geţii au fost primordiali, continuatori ai pelasgilor şi atlanţilor. Nu se poate explica altfel faptul remarcabil că exclusiv geto-dacii au păstrat întreg evantaiul de etaloane de măsură al celor care au construit piramidele egiptene şi anume cotul sacru, degetul piramidal, piciorul sfânt de 0,3248 m şi stânjenul (Miraculoasele etaloane de măsură ale geto-dacilor (pdf)

Partea cea mai stranie este aceea că piciorul sfânt a fost definit în legătură cu Sanctuarul Mare Rotund de la Sarmisegetuza şi valoarea lui depinde de coordonatele geografice ale zonei, ceea ce demonstrează că sumerienii, care şi ei posedau piciorul sfânt, îl aveau de la geto-daci. Cu alte cuvinte, doar la Sarmisegetuza piciorul sfânt avea 0,3249 m, iar sumerienii, dacă l-ar fi calculat în zona lor, acest etalon ar fi trebuit să aibă o măsură uşor diferită. Calculul său depindea de răsăritul solstiţial al Soarelui, iar la sumerieni azimutul era diferit de cel specific zonei Daciei. Pe de altă parte definirea piciorului sfânt nu era posibilă decât în baza unui sanctuar circular cu raza de 29,56 m, ceea ce s-ar părea că sumerienii nu posedau.

            Nici o seminţie din Antichitate nu deţinea etaloanele piramidelor în afară de geto-daci. Şi chiar la nivelul de precizie al etaloaneleor marcate în piatra Piramidei-Keops. Acest fapt nu era posibil decât dacă au existat cercuri de iniţiaţi care au deţinut şi au transmis din generaţie în generaţie ştiinţa şi cunoaşterea atlanţilor. Aşa se explică şi gradul avansat de precizie atins în realizarea Soarelui de Andezit, care era un instrument sofisticat de urmărire a cerului şi nu o platformă pe care se oficiau sacrificii, după cum aberează unii istorici.

Referitor la originea atlantă, pe una din tăbliţele de la Sinaia scrie explicit: „A băut din lumina cea divină a atlanţilor acest tânăr vrednic” [1]. Şi era vorba despre Zamolxi, care a propovăduit o religie ce îşi trăgea seva din cultura atlantă.

În acest sens, interacţiunea dintre cultura geto-dacilor şi cea a romanilor era ca şi contopirea unui ocean cu apa unui lac. Avea forţa un lac să modifice cu ceva compoziţia oceanului? E foarte clar că niciodată.

Apoi romanii au apărut mult mai târziu pe scena istoriei şi au preluat şi ei de pe unde au putut, din cultura şi cunoaşterea popoarelor pe care le-au agresat şi cucerit. Ei nu au avut un sistem de măsuri şi unităţi bine fundamentat şi pentru a încropi unul au preluat de la greci pletra de 29,57 m din care au dedus, ca o sutime de pletră, piciorul roman de 0,2957 m. Măsura a fost preluată din Templul Hekatompedon, fiind mărită cu 1 cm, căci pletra trebuie că avea 29,56 m, deoarece la antici toate etaloanele erau preluate din măsuri ale Piramidei-Keops [2], iar pletra reprezenta o zecime din dublul înălţimii Piramidei-Keops (respectiv 2 x 147,8 m/10 = 29,56 m). Şi ştiţi ceva, voi cei care ridicaţi în slăvi „ştiinţa” romanilor sau pe a grecilor, care s-au adăpat şi ei tot din tezaurul de cunoaştere geto-dacic, la geţi dintotdeauna pământul era împărţit în parcele de 29,56 m lăţime şi 295,6 m lungime, iar piramida de pe vârful Toaca din Ceahlău avea şi ea latura de 295,6 m. Deci măsura exista cu circa şapte milenii înainte de apariţia grecilor şi a romanilor, căci şi piramida cea mare din China (zona Shaanxi) are înălţimea de 295,6 m. Mai poate fi pletra invenţia grecilor sau a romanilor? Evident nu. Şi prin intermediul cui s-au perpetuat toate aceste măsuri, dacă doar geto-dacii au avut măsurile originale ale constructorilor de piramide din neolitic?

Comparativ cu credinţa şi spiritualitatea dacilor, romanii se comportau precum piraţii. La ei la palatul regelui era dezmăţ continuu. Dacă lui Nero îi plăcea nevasta unui nobil o „cucerea” pe loc, de faţă cu mesenii. Îşi sodomiza fraţii şi surorile şi a ucis-o pe mumă-sa doar pentru că nu-i dădea voie să se despartă de împărăteasă şi să se căsătorească cu altă femeie. Deoarece şi Senatul s-a opus cererii lui, a găsit o hibă în enunţul legii, care nu dădea dreptul unui împărat să aibă o a doua femeie ca nevastă, şi s-a căsătorit cu un bărbat. În lege nu era stipulat expres imposibilitatea unui asemenea caz şi Senatul nu a mai avut ce spune. Nici la piraţi nu întâlneşti aşa ceva. Şi atunci ce cultură puteau să împrăştie romanii în lume?

Caligula, pe lângă figura cu calul său, pe nume Incitatus, pe care l-a ridicat la rang de senator, şi toţi ceilalţi senatori trebuiau să-i prezinte onorul, avea şi obiceiul să-şi plimbe nevasta şi soacra în lesă prin curtea palatului. Bineînţeles că lesele erau din aur, dar cele două mergeau în patru labe şi erau îmbrăcate (împodobite) sumar, adică doar cu cerceii din urechi şi cu coroanele aferente, făcute probabil din aurul dacilor, care le-a adus cu timpul decăderea.

Societăţile care nu au la bază spiritualul şi nu păstrează tradiţia strămoşilor nu trec proba timpului. Prin imoralitate şi necredinţă imperiile se prăbuşesc din interior. O lume fără Dumnezeu se degenerează şi piere, observaţie valabilă şi pentru lumea de azi, aşa-zis modernă. Atât de modernă şi „avansată” încât habar nu are ce rol aveau aceste colosale piramide ridicate în preistorie.

Revenind la chestiunea cu romanizarea dacilor, şi abia de aici încolo începe legătura cu râmlenii, s-a creat o anume derută prin acea propoziţie a lui Grigore Ureche care susţinea că „noi de la râm ne tragem” şi, cu siguranţă, Ureche ştia despre ce era vorba, dar nişte istorici „inteligenţi” ce s-au perindat pe scena istoriei, au asociat cuvântul Râm cu Roma. Asocierea este hazardată şi cele două nu au nimic în comun. Haşdeu specificase secretul înţelegerii acestei lozinci, anume că „cine erau râmlenii cei vechi, ştie lumea” şi poate Haşdeu şi lumea antică chiar mai ştia, dar cei din modernitate uitaseră cu totul.

Trebuie înţeles că râmleni se numeau locuitorii Cetăţii lui Ram (Ramidava) din zona Buzăului (Densuşianu). Problema este cine a fost acest personaj numit Ram, care a dat numele cetăţii, şi singurul răspuns veridic este că a fost un zeu din cer (extraterestru) care a avut pentru Pământ un rol civilizator. Posibil că acest zeu este reprezentat de statuetele de lut ce aparţin culturii Vinca, înfăţişând un umanoid îmbrăcat cu haine moderne. De aceea teritoriul ţării noastre era considerat de antici ca fiind Ţara Zeilor. Nu cred că Ram să aibă o legătură cu eroul hindus Rama, care este mult mai recent (circa 1000 – 700 î.e.n.).

Zeul strămoşesc al geto-dacilor, Ram, nu a fost singur, ci concomitent cu el apare şi un anume Ur. Se remarcă faptul că Ram a avut influenţă în zona geto-dacilor, numele său fiind asociat unei cetăţi (Ramidava), în timp ce Ur a dat numele unei cetăţii sumeriene, şi dacă locuitorii cetăţii lui Ram se numeau popular râmleni şi ramani, locuitorii cetăţii lui Ur s-au numit, prin similitudine, urani sau poate doar uri (şi maurii, băştinaşii berberi din nordul Africii, poartă subiacent numele lui Ur: ma-Ur, dar şi Ta-Ur-ii numiţi mai târziu taurisci, e posibil să fi fost urmaşi ai lui Ur şi se pare că erau la concurenţă cu geto-dacii, deoarece aceştia au fost învinşi şi scoşi din istorie de către Burebista în anul 59 – 60 î.e.n. ).

Cum s-a ajuns de la râmleni la ramani? Simplu: pentru că Ram-An semnifica Ram-celestul, de la Raman se ajunge uşor la ramani, iar ţara ramanilor nu se putea numi decât Ramania. Desigur că unele lucruri au fost cunoscute de cei care au dat numele ţării noastre România. Apoi se înţelege că Uran, considerat de greci părintele omenirii, nu era altul decât Ur, însă şi el era considerat venit din cer, adică celest (Ur-An = Ur celestul).

Dacă grecii îl considerau pe Uran părintele omenirii, oare de ce la geţi Uran(us) nu apare evocat, aşa cum apare Ram? Aici descoperim o altă particularitate a vechilor legende pe care geto-dacii le-au tratat diferit faţă de greci. Ei se refereau la fiinţa lui Ur (Sat-Ur) în care sat=fiinţă, iar Sat-Ur-n nu era altul decât Zamolxi, după cum spun istoricii antici citaţi şi de V. Lovinescu („Diogene Laerţiu: geţii îl numesc pe Saturn Zalmoxis” [1]). De fapt Za-mol-xi nu este un nume, ci o propoziţie care se referă la un zeu străvechi şi se traduce „Zeul bătrân din timpuri uitate” (za=zeu, mol=bătrân şi Xi=de demult sau din timpuri uitate). Interpretez fonemul Xi ca desemnând evenimente străvechi, din timpuri uitate, deoarece el apare şi la chinezi (spre exemplu, cea mai veche dinastie chineză se numea Xia, iar în zona Shanxi se găsesc piramide străvechi înălţate în acele timpuri uitate despre care anticii mai aveau doar vagi amintiri). Astfel, pe carapace de broască ţestoasă sau pe oase de animale anticii chinezi desenau nişte linii şerpuite ca valurile mării, iar deasupra lor scrijeleau silaba Xi, ceea ce se consideră a fi o informaţie despre Potop, mesajul consemnând că „în timpuri uitate a avut loc o mare inundaţie” ce a rămas în amintirea lumii [2]. Deci când geţii spuneau Zamolxi ei se refereau la un zeu străvechi, care se numea Ur sau Sat-Ur(n), căruia îi mai spuneau şi Omul (Saturn Omul), iar vârful Omu din Munţii Bucegi a fost dedicat lui.

Ca o divagaţie de la subiect, în baza interpretării de mai sus ar trebui regândit şi numele Moldovei. El este format din două silabe: Mol şi Dava ce s-ar traduce ca Cetatea bătrână sau Cetatea Veche. Arheologii ar trebui să caute în Moldova ruinele unor cetăţi străvechi, dacă nu or fi chiar cele găsite la Cobani (raionul Glodeni) cu o vechime de peste 7 milenii.

Cu aceşti eroi civilizatori Ram şi Ur începe epopeea civilizaţiei omeneşti, conform legendelor care au rezistat timpului. Dacă ei au creat oameni prin inginerie genetică este logic să credem că au format linii genetice multiple: unele din material genetic de la Ram şi altele din Ur, dar şi linii genetice combinate, cu gene de la ambii aventurieri stelari.

Şi numai în limba română s-a păstrat sensul ce conduce la această interpretare, cuvântul ram semnificând o excrescenţă ce se dezvoltă dintr-un trunchi. Cuvântul ramuri (Ram-Ur(i)) ar reflecta chiar linii genetice ambivalente, cu gene de la amândoi zeii astrali.

Ramura geţilor a fost cea mai numeroasă, după cum aflăm de la istoricii antici. Poate chiar s-a numit atunci şi Marea Ramură (Ma-Ram-Ur sau, cum spun maramureşenii, Maramu, fără să mai pronunţe „r”-ul final). Să vină toponimul Maramureş de la aceiaşi zei străvechi Ram şi Ur? Este foarte probabil, deoarece şi acesta este un cuvânt ce vine din preistorie, dar sensul său a fost uitat şi istoricii încă nu au găsit o interpretare satisfăcătoare pentru el. Cu toate acestea limba are o memorie proprie şi păstrează rezonanţele trecutului, iar limba română este un adevărat tezaur (te-za-Ur = al zeului Ur). Deci  Ur era şi un mare amator de aur (A-Ur = al lui Ur). Iar pe Ur geţii antici îl numeau Zamolxi, adică Zeul bătrân din timpuri uitate, timpuri ce pot fi plasate înainte de Potopul lui Deucalion (vezi Cicluri cosmice catastrofice).

După cum logic observa Gabriel Gheorghe în cartea „Studii de cultură şi civilizaţie românească”, nişte extraterestri care doresc să experimenteze crearea de fiinţe vii ar trebui să aşeze baza lor lângă un munte de sare, căci sarea este indispensabilă vieţii. Şi în limba noastră chiar poartă şi ea numele celor doi zei uitaţi de istorici. E vorba despre cuvântul saramură (sa-Ram-Ur-ă) ce poate veni de la „apa lui Ram şi Ur”, saa=apă la turci, sau poate fonemul SA a rămas de la sa-tu ce însemna munte la sumerieni (satu-Ram = muntele lui Ram).

Am arătat că Uran apare în legendele grecilor ca fiind tatăl omenirii, alături de Geea (Maica Pământ) sau Gaia. Nu ştiu de ce grecii l-au uitat pe Ram, dar numele său dăinuie în multe toponime din orient, cum ar fi oraşul Ramalah (Ram-Dumnezeu) sau oraşul Aramram (Irak). De asemenea, faraonii egipteni i-au purtat numele (Ram-ses), dar şi zeul egiptean Ra ar putea să aibă referire tot la Ram.

În Serbia, pe malul drept al Dunării, există o cetate numită Cetatea Ram, iar pe malul stâng exista cetatea străveche Haram, ale cărei urme au dispărut în timp, sau poate nu au fost suficient de bine căutate. Se spune că cetatea Ram a fost denumită aşa după cetatea Haram. În Transilvania (jud. Alba) există localitatea Râmeţ, care aminteşte de Râm, dar şi alte toponime din România „conservă” numele lui Râm, cum ar fi Râmnicul Sărat sau Râmnicul Vâlcea. Se mai poate intui că Ram a fost un personaj important dacă urme ale numelui său au dăinuit milenii la rând, iar Antichitatea încă mai ştia despre el. Totuşi lumea nouă, care s-a refăcut după marile cataclisme ce au distrus civilizaţiile străvechi, a uitat definitiv de zeii geţilor şi de Ţara zeilor, plasată undeva pe zona Daciei şi a României de azi.

Evident că nişte zei civilizatori au dat progeniturilor lor şi educaţia necesară pentru a le ridica la rangul de fiinţe raţionale (o limbă, un sistem de scriere, de calcul matematic, etaloane de măsură şi multe informaţii despre lume). Aşa s-ar explica apariţia bruscă a limbii sansctrite. Ei au dat şi indicaţii despre zona cosmică din care au venit, cel mai probabil Ursa Mare, deoarece această constelaţie poartă numele celor doi (Ur-Sa = ţara lui Ur). Cuvântul mare, care este la fel de străvechi (circa 5000 de ani, Gabriel Gheorghe) citit invers ar semnifica E-Ram sau casa lui Ram, pe principiul lui E-Gito=Egipt tradus casa geţilor (L. Cueşdean).

La români, la fel de străvechi sunt şi unele colinde, care au înfruntat timpul purtând un mesaj care nu mai poate fi înţeles. Aşa se întâmplă cu enigmaticul vers din colinde lerui-ler asupra sensului său existând încă divergenţe. Consider că în timp s-a schimbat poziţia literei i, iar iniţial cuvântul era leiru-ler sau doar leru-ler. Cuvântul poate proveni dintr-o scriere care se citea de la dreapta la stânga (şi dacii scriau aşa) citit de cineva care folosea scrierea de la stânga la dreapta. În acest fel descoperim că leiru se citeşte Uriel şi este şi numele unui înger veghetor din cei 200 copii ai cerului coborâţi pe Terra în timpul lui Enoh, dar poate fi vorba şi despre acelaşi zeu străvechi Ur alintat Uriel (în unele colinde chiar Urel, Leru-ler sau Aurel, Auraş…)

Toate aceste informaţii despre zeii primordiali dăinuie încă încifrate în limba română, care şi ea provine din limba primordială a zeilor, dar şi în cadrul restrîns al unor cercuri de iniţiaţi rămase active până azi, care trebuie să lupte cu „Imperiul minciunii”, reînviat în modernitate.

Vasile Lovinescu îl suspecta pe Ion Creangă că a fost un iniţiat ce a fi avut acces la aceste taine, deoarece poveştile lui poartă o mare încărcătură iniţiatică de sorginte hiperboreană prezentată simbolistic. Chiar numele adoptat de el după mamă, Creangă (ramură), ar veni de la Ram. Apoi şi prietenia lui cu Eminescu, care şi el dă dovadă de iniţiere în taine uitate despre trecut, ce apar obsesiv în opera sa, susţine ideea lui Lovinescu.

Ar fi mult de scris despre cunoaşterea dacilor şi sunt multe argumente că dacii nu s-au romanizat niciodată. Ei nici nu aveau ce prelua de la romani, ce au venit cu cohorte de simpli soldaţi, lipsiţi de educaţie, care se înrolau doar pentru a avea hrana cea de toate zilele, deşi mă îndoiesc că o aveau tot timpul, dacă nu reuşeau să fure de la alţii. Uneori pierdeau unele bătălii şi mai răbdau, dacă nu se apucau de vânat. Femeile dacilor nu ar fi acceptat niciodată să se însoţească cu tâlharii romani. Pe una din tăbliţele de la Sinaia apare consemnat cum Traian a pierdut o bătălie în faţa femeilor dacilor. Textul spune: „Femei îndrăzneţe au mers alături de armata Daciei, cu bărbaţii. A fost văzută sora lui Geopyr tăindu-i la Sarmisegetuza pe jegoşi. Acea căpetenie a plecat fără nimic în ţările lui.” [3]. Se pare că nu prea erau dispuse femeile dacilor să procreeze cu romanii, ceea ce exclude din start ipoteza absurdă a romanizării.

Mai jos pe tăbliţă scrie: „Diego. Vezino. Taie-i pe tuciurii cerşetori!”. De reţinut cum sunt creionaţi romanii de către daci pe majoritatea tăbliţelor de plumb: „negrii soldaţi”, tuciurii, cioroi, zdrenţăroşi, jegoşi, cerşetori, întunecaţi. Evident că dacii îi comparau cu ei, care nu aveau nici una din aceste caracteristici. Şi atunci ce putea prelua din punct de vedere cultural dacii de la aceste armate de tâlhari înfometaţi?

Taina cea mare a dacilor este că ei deţineau ştiinţa avansată a atlanţilor. Modul de construcţie al Soarelui de Andezit arată că ei deţineau tehnici avansate de prelucrare a pietrei. Precizia realizării şi îmbinării elementelor făcute din piatra dură de andezit nu putea fi atinsă dacă se lucra cu dalta şi ciocanul. Dar arheologii şi istoricii trebuie să accepte aceste evidenţe şi să reconsidere rolul acestui artefact, care era un instrument sofisticat de observare a cerului (vezi aici: Soarele de andezit era un sofisticat instrument astronomic).

Faptul că multe cărţi despre daci au fost ascunse sau distruse arată că dacii sunt un element ce încurcă planurile „cârmuitorilor planetari”. Dacă punem în ecuaţie şi faptul că ei duc în derizoriu şi fenomenul OZN, care pare a fi un alt mare pericol pentru aceşti stăpâni înscăunaţi prin viclenie, atunci parţial ne dumirim. Şi ştiţi care e legătura dintre daci şi aceşti musafiri cereşti? Atât dacii cât şi ocupanţii acestor aparate de zbor au avut/au în uz cotul sacru al piramidelor (mai detaliat vezi Cotul sacru şi extratereştrii). Ar fi cea mai mare surpriză pentru noi, românii, să descoperim că avem neamuri/aliaţi de sus, care protejează acest spaţiu. Atunci vom înţelege de ce cad elicoptere cu misiuni suspecte în munţii noştri, de ce România va fi înconjurată de flăcări când războiul va cuprinde lumea şi cum vor cădea pietre din cer peste inamicii noştri ştiuţi, când vor încerca să atace spaţiul sacru al României.

Pare SF, dar ce am scris e non-ficţiune!

A sosit timpul să ni se dezvăluie marile taine, iar Enoh (Eno, cum îl numeau dacii pe tăbliţe) scrie că atunci când vor fi revelate aceste taine „stăpânii pământului vor înceta de a mai avea putere şi autoritate”.

Noi, românii, să nu ne pierdem speranţa şi credinţa strămoşească.

Din cei fără credinţă nu va rămâne nimic.

Referinţe:

1. Vasile Lovinescu, „Dacia hiperboreană”, Ed. Rosmarin, Buc., 1996;
2. Daniel Săvescu, „Înainte şi după Potop”;Ed. Miracol, Buc., 1997;
3. Adrian Bucurescu, „Tainele tăbliţelor de la Sinaia”, Ed. Arhetip, Bucureşti, 2005;
4. Dorel Bîrsan, https://www.coresi.ro/produs/miraculoasele-etaloane-de-masura-ale-geto-dacilor-studiu/ (la această adresă veţi descoperi şi o librărie nouă a Editurii Coresi).